Evanghelia zilei: Lc 21, 37 – 38; 22, 1 – 8
În vremea aceea învăţa Iisus ziua în templu, iar noaptea, ieşind din oraş, rămânea pe muntele numit Muntele Măslinilor. Şi tot poporul venea dis-de-dimineaţă la El în templu, ca să-L asculte. Iar acum se apropia praznicul azimelor, care se numeşte Paşti. Şi căpeteniile preoţilor şi cărturarii căutau cum să omoare pe Iisus, căci se temeau de popor. Dar satana a intrat în Iuda, numit Iscarioteanul, care era din numărul celor doisprezece. Şi, ducându-se, Iuda a vorbit cu arhiereii şi cu căpeteniile oastei cum să-L dea în mâinile lor. Aceştia s-au bucurat şi s-au învoit cu el să-i dea bani. După ce el le-a făgăduit, căuta vreme potrivită să-L dea lor fără ştirea poporului. A sosit deci ziua azimelor, când se cădea să se jertfească mielul de Paşti. Şi a trimis pe Petru şi pe Ioan, zicând: duceţi-vă să ne pregătiţi Paştile, ca să mâncăm.
Duhul sărbătorii
Sfântul Evanghelist Luca ne spune că Mântuitorul, înainte de Patima Sa, îşi petrecea ziua în templu învăţând mulţimile, iar noaptea pe Muntele Măslinilor, în grădina Ghetsimani, în rugăciune împreună cu ucenicii Săi.[1]
La intrarea Sa în Ierusalim – care se tâlcuieşte „oraşul păcii” –, Iisus Hristos şedea pe un mânz de asină. La vechii evrei, asinul era folosit de marea majoritate la transportul poverilor, lucratul pământului şi învârtirea pietrei de moară. Pe timp de pace era folosit şi de persoanele importante din Israel care, atunci când călătoreau dintr-o cetate în alta, foloseau asinul pentru a le face cunoscut tuturor bunele lor intenţii. Calul, care a fost adus în Ţara Sfântă de împăratul Solomon din Egipt şi Arabia, era folosit numai în război şi la parada militară de la curţile regeşti. Datorită ţinutei sale falnice, calul era socotit simbolul mândriei şi al forţei războinice.[2] Asinul, dimpotrivă, era simbolul păcii şi al smereniei. Mântuitorul intră în Ierusalim „pe mânzul asinei”, spre a arăta că vine ca Împărat al păcii, împlinind astfel proorocia lui Zaharia:
„Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei.” (Zah 9, 9).
Ca Împărat al păcii, Mântuitorul a adus oamenilor pacea şi liniştea sufletelor. Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei foloseşte un alt cuvânt, mai cuprinzător. Mântuitorul era „odihna sufletelor”:
„Învăţaţi-vă de la Mine – zice Mântuitorul, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Mt 11, 29).
Înaintea Patimilor Sale (pe care le-a vestit în trei rânduri apostolilor),[3] Mântuitorul îi „odihnea” şi îi învăţa în timpul zilei pe oameni; noaptea se retrăgea pe Muntele Măslinilor şi, în acest loc al păcii, se ruga Tatălui pentru a-Şi afla, ca om, liniştea sufletului. Era aproape sărbătoarea Azimelor care – ne spune Evanghelistul Luca – se chema „Paşti”.[4] De aceea Mântuitorul a trimis în cetate pe doi dintre apostoli, pe Petru şi pe Ioan, cu misiunea de a pregăti Paştile.[5]
Pentru evrei Paştile era cea mai importantă sărbătoare, numită şi „sărbătoarea Domnului”. Termenul general de Paşti, care se traduce prin „trecere”, se referă, pe de o parte, la trecerea Domnului prin pământul Egiptului, când îngerul morţii a lovit pe cei întâi născuţi ai Egiptului şi i-a cruţat pe cei din Israel, iar pe de altă parte, la ieşirea evreilor din robia egipteană şi la trecerea lor prin Marea Roşie. Sărbătoarea Paştilor mai este numită şi „Sărbătoarea Azimelor”, din cauză că pe parcursul acestei sărbători, adică timp de 7 zile, se consuma pâine nedospită.[6]
Dată fiind importanţa unei astfel de sărbători, ea trebuia pregătită. Pentru aceasta, Mântuitorul îi trimite pe doi dintre apostolii săi, pe Petru şi pe Ioan. Sfântul Maxim Mărturisitorul în „Răspunsuri către Talasie”, în Filocalia volumul al 3-lea spune că Apostolul Petru este simbolul faptei, iar Apostolul Ioan al contemplaţiei.[7] Evanghelia ne mai pune în atenţie un apostol şi anume pe Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Acesta s-a dus în ascuns la arhierei şi s-a învoit, pentru 30 de arginţi, să-L vândă pe Mântuitorul.[8] Prin urmare, fapta bună şi contemplaţia pregătesc sărbătoarea, iar păcatul o întunecă.
Deşi era apostol al Domnului, Iuda Iscarioteanul nu avea pace în suflet. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan ne spune că înainte de Paşti cu şase zile, Mântuitorul împreună cu ucenicii Săi se afla în Betania, un sat lângă Ierusalim. Locuitorii satului l-au primit pe Iisus cu entuziasm şi i-au pregătit o cină, în casa lui Simon Leprosul. Aici printre comeseni era şi Lazăr pe care l-a înviat Iisus din morţi. Erau şi surorile lui Lazăr: Marta şi Maria, „fapta bună şi contemplaţia”. Marta, ca şi altădată, slujea la masă. Maria şi acum „partea cea bună şi-a ales”, căci stătea la picioarele lui Iisus, le ungea cu „mir de nard, de mult preţ” şi, ca dovadă de adâncă dragoste, le ştergea cu părul capului ei. Văzând acestea, Iuda s-a întristat şi a zis: „Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?”,[9] căci ucenicii au socotit mirul la 300 de dinari, o sumă foarte mare la vremea aceea.
„Dar, Iuda a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea.” (In 12, 6).
La fel ne spune şi Sfântul Ioan Scărarul în „Scara raiului”:
„Patima iubirii de arginţi are ca început falsul pretext de a-i ajuta pe săraci.”.[10]
În Patericul sinaitic, citim că:
„Diavolul nu ştie cu ce patimă poate fi biruit sufletul. Seamănă gânduri de desfrânare, gânduri de grăire de rău şi alte patimi asemenea dar nu ştie dacă seceră. Şi spre ce patimă vede că înclină sufletul, pe aceea i-o dă.”.[11]
Evagrie Ponticul în „Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor”, în Filocalia volumul I, spune că:
„Dracii nu cunosc inimile noastre, cum socot unii dintre oameni. Căci singurul cunoscător al inimii este Cel ce ştie mintea oamenilor şi a zidit inimile lor pe fiecare deosebit. Dar ei cunosc multe din mişcările inimii, pe baza cuvântului rostit şi al mişcărilor văzute ale trupului. Toate înfăţişările pe care le luăm le iscodesc dracii şi nimic nu lasă necercetat din ale noastre, nici culcarea, nici şederea, nici starea în picioare, nici cuvântul, nici mersul, nici privirea. Toate le iscodesc, toate le mişcă, toată ziua uneltesc vicleşuguri împotriva noastră.”.[12]
Sfântul Teofan Zăvorâtul, vorbind despre Iuda, face următoarea remarcă:
„A intrat satana în Iuda şi l-a învăţat cum să-L vândă pe Domnul; el s-a învoit şi L-a trădat. Satana a intrat în el fiindcă „uşa” îi era deschisă. Lăuntrul nostru este întotdeauna zăvorât; Domnul Însuşi stă afară şi bate ca să I se deschidă. Dar atunci cum se deschide el? Prin încuviinţare. Satana intră în cel care înclină de partea sa; dimpotrivă, în cel care înclină de partea Domnului, intră Domnul.”.[13]
Trebuie să fim cu luare aminte căci diavolul este ascuns sub aparenţe. El îţi dă să mănânci ca să te îmbolnăveşti, îţi dă să bei ca să te îmbeţi; îţi exaltă calităţile ca să te mândreşti.
[1] Lc 21, 37.
[2] Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie biblică, p. 65.
[3] Mt 16, 21; 17, 22 – 23; 20, 18 – 19; Mc 8, 31; 9, 9; 10, 33 – 34; Lc 9, 22, 44; 18; 31 – 33.
[4] Lc 22, 1.
[5] Lc 22, 8.
[6] Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie biblică, p. 314.
[7] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 3, Filocalia 3, p. 47.
[8] Mt 26, 15.
[9] Mc 14, 5; In 12, 5.
[10] Sfântul Ioan Scărarul, Scara raiului. Cuvântul XVI, p. 333.
[11] Dimitrios G. Tsamis, Patericul Sinaitic, p. 139.
[12] Evagrie Ponticul, Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor, 27, în Filocalia 1, pp. 97 – 99.
[13] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, p. 235.
