Talantul şi dinarul (Vineri, Săptămâna a XXVIII-a după Rusalii)

de | dec. 31, 2021

Evanghelia zilei: Lc 20, 19 – 26

În vremea aceea căpeteniile preoţilor şi cu cărturarii căutau să pună mâna pe Iisus, chiar în ceasul acela, dar s-au temut de popor; căci înţeleseseră că despre ei era vorba în pilda aceasta. Atunci ei s-au pus la pândă şi I-au trimis nişte iscoade, care se prefăceau că sunt drepţi, ca să-L prindă cu vreun cuvânt şi să-L dea stăpânirii şi puterii dregătorului. Aceştia L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, ştim că vorbeşti şi înveţi drept şi nu cauţi la faţa oamenilor, ci într-adevăr înveţi calea lui Dumnezeu: se cuvine ca noi să dăm dajdie Cezarului sau nu? Iar Iisus, pricepând vicleşugul lor, le-a răspuns: de ce Mă ispitiţi? Arătaţi-Mi un dinar; al cui este chipul şi inscripţia de pe el? Iar ei, răspunzând, au zis: ale Cezarului. Atunci El le-a zis: aşadar, daţi cele ce sunt ale Cezarului Cezarului; şi cele ce sunt ale lui Dumnezeu lui Dumnezeu. Şi nu L-au putut prinde în cuvânt înaintea poporului; şi pentru aceasta, minunându-se ei de răspunsul Lui, au tăcut.

Talantul şi dinarul

Vrând să-l prindă pe Domnul Hristos în cuvânt, cărturarii şi arhie­reii au venit la Dânsul cu această problemă:

„Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu?” (Mt 22, 17; Mc 12, 14; Lc 20, 22).

Nu era o simplă întrebare, ci o cursă pe care o pregăteau cărturarii pentru o posibilă acuzare a Domnului Hristos, căci dacă ar fi răspuns: „Da, se cuvine!”, atunci L-ar fi socotit de partea romanilor, iar dacă ar fi răspuns: „Nu se cuvine”, atunci ar fi zis despre El că instigă poporul la revoltă împotriva romanilor.

Mântuitorul însă cunoscând vicleşugul lor le cere un dinar, banul care era perceput ca taxă de către stăpânirea romană. Acesta avea scris pe el numele şi avea gravată efigia împăratului roman, motiv pentru care Domnul Hristos, ridicând parcă şi arătând tuturor dinarul, spune:

„Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.” (Mt 22, 21; Mc 12, 17; Lc 20, 25).

Se pare că acest dinar nu era o monedă iudaică, deşi circula în Ţara Sfântă. De ce? Avea gravată efigia împăratului roman, ori se ştie din istoria universală a poporului evreu că monezile bătute în Iudeea purtau numai numele, nu şi efigia împăratului deoarece Legea mozaică interzi­cea reproducerea oricărui chip ome­nesc. Aşadar era vorba de un dinar roman, numit uneori şi drahmă romană.

Puterea de cumpărare a acestor monede pe vremea Mântuitorului rezidă din informaţia că dinarul reprezenta salariul zilnic al unui munci­tor agricol[1] şi asigura întreţinerea unui om pe timp de 24 de ore.[2]

Spre deosebire de dinar care cântărea până la 5 grame de argint, talantul nu era monedă, ci o denumire a sumelor monetare mari, cântă­rind nu mai puţin de 34 kg de aur sau 43 kg de argint, nefiind altceva decât suma a 12.000 de dinari.[3]

Mântuitorul Hristos atunci când a rostit pilda celui ce datora zece mii de talanţi a pus în balanţă aceste două unităţi de măsură monetare: talantul şi dinarul.

Se spune în pildă că un împărat a voit să se socotească cu slugile sale. Şi începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia sa, şi copii săi şi toate câte le are ca să plătească. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând:

„Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot.” (Mt 18, 26).

Stăpânul slugii aceleia milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar, ieşind sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el, care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl su­gru­ma zicând:

„Plăteşte-mi ce eşti dator.” (Mt 18, 28).

Iar cel ce era slugă ca şi el îl ruga zicând:

„Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti.” (Mt 18, 29).

Iar el nu voia, ci mergând l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria. Celelalte slugi văzând cele petrecute s-au întristat foarte şi ve­nind au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci chemându-l stăpâ­nul său îi zise:

„Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine?” (Mt 18, 32).

Şi mâniindu-se stăpânul lui l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria.

„Tot aşa – spune Domnul Hristos – şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre.” (Mt 18, 35).

Stăpânul din această pildă este comparat cu Tatăl ceresc care ne iartă datorii imense. Zece mii de talanţi ar însemna 342.720 kg de aur. Omul însă nu poate ierta semenului său o datorie mică de 100 de dinari, care însemna pe atunci 4 kg de argint.

Dar Dumnezeu nu datoriile materiale ni le iartă. Nu la aceasta a făcut referire pilda cu cel ce datora 10.000 de talanţi. Dumnezeu ne iartă păcatele, precum spunem în rugăciunea „Tatăl nostru”:

„Şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.” (Lc 11 4).

Dacă ar fi să punem în relaţie păcatul şi greşeala, pe de o parte, cu talantul şi dinarul, pe de altă parte, am spune că Tatăl ceresc ne iartă păcatele, la fel cum şi noi iertăm greşalele. Dacă ne împlinim datoria de a ierta celor ce ne greşesc şi dacă iertăm greşiţilor noştri şi Dumnezeu ne iartă păcatele noastre. Diferenţa este că noi împlinim faţă de om o dato­rie mult mai mică, infinit mai mică, în raport cu ceea ce datorăm lui Dumnezeu.

Sentinţa:

„Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.”,

ar putea însemna şi:

„Daţi Cezarului ceea ce sunteţi datori să daţi Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce sunteţi datori să daţi lui Dumnezeu.”.

Aşa cum am spus datoria pe care o avem faţă de om în general este mult mai mică decât datoria pe care o avem faţă de Dumnezeu. Dacă faţă de om ne putem împlini datoria, faţă de Dum­ne­zeu nu putem spune niciodată că ne împlinim cum trebuie datoria. De ce? Pentru că suntem ai lui Dumnezeu, El ne-a creat. De aceea slujbele Bisericii ne îndeamnă zicând:

„Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu  s-o dăm.”.

Aşadar nu o parte din viaţă, ci toată viaţa; şi nu numai pe noi înşine (ceea ce ar fi egoism), ci „pe noi înşine şi unii pe alţii”; adică să-i aducem la Dumnezeu şi pe cei de lângă noi.

[1] Mt 20, 13.

[2] Mt 20, 2.

[3] Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuagintă, redactată şi adnotată de ÎPS Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, p. 1825.

Radio Renasterea
Radio Renasterea
Talantul şi dinarul (Vineri, Săptămâna a XXVIII-a după Rusalii)
Talantul şi dinarul (Vineri, Săptămâna a XXVIII-a după Rusalii)
/
<a href="https://radiorenasterea.ro/author/prileapetru/" target="_self">Pr. Petru Ioan Ilea</a>

Pr. Petru Ioan Ilea

Preot, doctor în teologie, hirotonit preot de către Preasfințitul Vasile Someșanul în data de 6 septembrie 2004 pe seama Centrului de Îngrijire și Asistență din Cluj-Napoca, Protopopiatul Cluj II unde a slujit până la data de 15 mai 2010 când a fost transferat la Parohia ,,Schimbarea la Față” din Cluj-Napoca unde slujește în prezent.

Mai multe

Despre muncă

Despre muncă

Munca este o realitate existențială a lumii în care trăim, fiindcă orice om ca să trăiască în această lume, are nevoie să muncească. Sfânta Scriptură este cât se poate de explicită când ne spune că în rai, Adam și Eva au fost puși pentru a păzi și a îngriji grădina...

Cum simplificăm o viață tot mai complicată? (ep 1)

Cum simplificăm o viață tot mai complicată? (ep 1)

Cuvintele din limba română simplu, simplitate, simpleță, simplicitate își au rădăcina în latinescul simplex. Simplitatea, însușirea de a fi simplu presupune o lipsă de formalitate, de complicații. Un om simplu  nu cunoaște artificialitatea, afectarea, prefăcătoria....

Despre muncă

Despre răutate

Astăzi, răutatea oamenilor se exprimă prin indiferența prietenilor atunci când ești lovit din plin de o problemă de orice factură. Răutatea este cea mai pură formă de slăbiciune, deși oamenii răi cred că prin aceasta devin importanți și puternici. Răutatea este o...