Evanghelia zilei: Mc 12, 1 – 12
Zis-a Domnul pilda aceasta: un om a sădit o vie, a împrejmuit-o cu gard, a aşezat în ea teasc, a zidit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. La vremea roadelor a trimis la lucrători un slujitor ca să primească de la ei partea sa din rodul viei. Dar ei, punând mâna pe el, l-au bătut şi i-au dat drumul fără nimic. A trimis la ei, a doua oară, alt slujitor; dar şi pe acela, lovindu-l cu pietre, i-au spart capul şi l-au gonit cu ocară. Din nou a trimis pe altul, dar şi pe acela l-au omorât; apoi a trimis şi pe mulţi alţii, din care pe unii i-au bătut, iar pe alţii i-au omorât. Dar mai avea şi un fiu iubit al său şi în cele din urmă l-a trimis şi pe el la ei, zicând: se vor ruşina de fiul meu. Dar lucrătorii aceia au zis între ei: acesta este moştenitorul; veniţi să-l ucidem şi moştenirea va fi a noastră. Atunci au pus mâna pe el, l-au omorât şi l-au aruncat afară din vie. Ce va face acum stăpânul viei? Va veni şi va nimici pe lucrătorii aceia şi via o va da altora. Oare, nici Scriptura aceasta n-aţi citit-o, că piatra pe care au aruncat-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie pusă în capul unghiului? De la Domnul s-a făcut aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri. Ei căutau să-L prindă, căci pricepuseră că împotriva lor spusese pilda aceasta, dar se temeau de popor; şi lăsându-L, s-au dus.
„Piatra cea din capul unghiului”
Mântuitorul le pune în atenţie învăţătorilor de Lege o pildă care cuprinde în rezumat istoria poporului evreu. Domnul Hristos compară Ţara Sfântă cu o vie împrejmuită cu gard, care a fost dată în grija lucrătorilor. La vreme potrivită a trimis Dumnezeu în această vie pe slujitorii săi, adică pe profeţi, dar lucrătorii s-au purtat nedemn cu aceştia.[1] Citim în Epistola către Evrei, că:
„Unii prooroci au fost chinuiţi, alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu ferăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri şi în crăpăturile pământului.” (Evr 11, 35 – 38).
În lume au venit dar lumea nu i-a primit; pentru lume au venit, dar lumea nu i-a preţuit. Ei de care lumea nu era vrednică au pribegit în afara lumii: în pustii, în munţi, în peşteri şi în crăpăturile pământului. Aşa a fost Ilie proorocul care a suferit prigoane; aşa a fost Sfântul Ioan Botezătorul, pe care l-a ucis regele Irod. După toţi aceştia Stăpânul viei a trimis pe însuşi Fiul Său iubit, zicând: „Se vor ruşina de Fiul Meu.”.[2] Dar lucrătorii au făcut şi cu El ca şi cu ceilalţi: L-au ucis şi L-au aruncat afară din vie (aluzie la răstignirea Mântuitorului pe Golgota în afara Ierusalimului). Ce va face după aceasta Stăpânul viei? Va veni şi va pierde pe lucrători, iar via o va da altora.
În paralela de la Matei ni se spune că Mântuitorul i-a întrebat pe învăţătorii de Lege ce va face stăpânul viei cu lucrătorii viei şi aceştia au răspuns:
„Pe cei răi cu rău îi va pierde şi via o va da altor lucrători, care vor da roadele la vremea lor.” (Mt 21, 41).
Nu este o contrazicere între evanghelişti, pentru că – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – s-a întâmplat şi una şi alta.[3] Iudeii au rostit şi sentinţa împotriva lor, dar, dându-şi seama îndată de ce-au spus, au zis:
„Să nu fie!” (Lc 20, 16).
Domnul Hristos le-a adus aminte de cuvântul profetului David, ca o profeţie că vor fi pedepsiţi:
„Oare nici Scriptura aceasta n-aţi citit-o: Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului? Oricine va cădea pe această piatră va fi sfărâmat, iar pe cine va cădea ea îl va zdrobi.” (Mt 21, 42, 44; Mc 12, 10; Lc 20, 17 – 18).
Şi le mai spune şi timpul în care se va întâmpla lucrul acesta. Este vorba de prezent, căci spune Domnul Hristos:
„Ce va face acum stăpânul viei?” (Mc 12, 9).
Dumnezeu acum va interveni în istorie – le spune Mântuitorul; şi aşa a fost, pentru că a luat „via” şi l-a dat altora, respectiv neamurilor, creştinilor.
Turnul care a fost clădit în vie este atât Templul lui Dumnezeu, cât şi Biserica. Deosebirea dintre templu şi biserică este una de ordin calitativ. Este de fapt o petrecere a lui Dumnezeu cu oamenii care a cunoscut în timp diferite grade de manifestare. Nu templul sau biserica îi face pe oameni să fie credincioşi. Lucrul acesta ni-l arată faptul că până la zidirea templului oamenii credincioşi lui Dumnezeu trăiau ca şi cum ar fi avut templu. La fel putem spune şi despre creştini. Sunt unii creştini care nu au biserică căci trăiesc în pustiu, în munţi şi în peşteri, dar, de fapt, trăiesc „ca-ntr-o Biserică”. La fel alţii au fost privaţi de Biserică, fiind închişi pentru Hristos, dar şi-au făcut din închisoare o Biserică. Alţii însă, deşi trăiesc lângă Biserică, nu o cunosc, nu ştiu de ea pentru că trăiesc şi gândesc ca şi necredincioşii. Astfel, nu locul îl mântuieşte pe om, ci vieţuirea lui.[4]
Potrivit Sfântului Apostol Petru „piatra pe care au nesocotit-o ziditorii şi care a ajuns în capul unghiului” este Iisus Hristos, iar credincioşii sunt pietre vii.[5] La fel spune şi Sfântul Maxim Mărturisitorul în „Răspunsuri către Talasie”:
„Hristos s-a făcut piatra cea din capul unghiului. Iar unghiul este Biserica. Căci precum unghiul face prin sine legătura dintre două ziduri, la fel prin Biserica lui Dumnezeu se face unirea a două popoare, a celui dintre neamuri şi a celui dintre iudei. Şi această unire are ca legătură pe Hristos. Acesta «a zidit turnurile în Ierusalim», adică a înălţat, ca nişte întărituri, «în locul unde se vede pacea» cele dintâi raţiuni dumnezeieşti ale dogmelor despre dumnezeire. Iar la «poarta unghiului» a înălţat raţiunile dogmelor despre Întrupare. Căci poartă şi uşă a Bisericii e tot El, fiindcă zice: «Eu sunt uşa.». Această poartă este înconjurată de turnuri, adică de întăriturile dogmelor dumnezeieşti despre Întrupare, arătând că cei ce vreau să creadă drept trebuie să intre înăuntrul unghiului, adică în Biserică, prin întăriturile acestea şi să fie apăraţi de ele.”.[6]
Spunea părintele Iustin Popovici:
„Noi, creştinii, suntem creştini, în măsura în care suntem asemenea lui Hristos, în măsura în care ne potrivim Lui în ce priveşte moartea, învierea şi viaţa. În acest fel, fiecare creştin trăieşte în mic acea plinătate divino-umană şi acea atotunitate sobornicească pe care a realizat-o Hristos în Trupul Său – în Biserică. Ca atare, fiecare creştin devine în mic o Biserică. Pentru că mântuirea nu este altceva decât îmbisericirea omului, adică faptul de a trăi continuu în trupul divino-uman al Bisericii prin Sfintele Taine şi prin Sfintele Virtuţi.”.[7]
[1] Mt 21, 34 – 36; Mc 12, 2 – 5; Lc 20, 10 – 12.
[2] Mt 21, 37; Mc 12, 6; Lc 20, 13.
[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB 23, p. 782.
[4] Drd. Petru – Ioan Ilea, Principiul „recapitulării în Hristos” în teologia şi practica misionară ortodoxă, în Revista Teologică, Sibiu, nr. 1 / 1999, pp. 111 – 112.
[5] 1 Ptr 2, 3 – 9.
[6] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 48, Filocalia 3, pp. 180 – 181.
[7] Arhim. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, p. 180
