Evanghelia zilei: Mc 14, 3 – 9
În vremea aceea, fiind Iisus în Betania, în casa lui Simon leprosul şi şezând la masă, a venit o femeie, având un vas de alabastru cu mir de nard curat, de mare preţ, şi, spărgând vasul, a turnat mirul pe capul lui Iisus. Dar erau unii cărora le părea rău în cugetul lor şi ziceau: pentru ce s-a făcut această risipă cu mirul? Căci se putea vinde acest mir cu mai mult de trei sute de dinari şi să se dea săracilor; şi o certau pe ea. Dar Iisus le-a zis: lăsaţi-o în pace; pentru ce îi faceţi supărare? Ea a făcut un lucru bun pentru Mine. Căci pe săraci îi aveţi pururea cu voi şi, oricând veţi voi, puteţi să le faceţi bine; dar pe Mine nu Mă aveţi pururea. Ea, ce a avut de făcut, a făcut: mai dinainte a apucat de a uns trupul Meu spre îngropare. Adevărat vă spun că oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune şi ceea ce a făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei.
Ungerea cu mir
Vorbind despre ungerea din Betania, toţi cei patru Evanghelişti fac pomenire de mir, spunând că Iisus a fost uns pe cap cu mir. În ceea ce priveşte femeia care a adus mirul, trebuie să spunem că au fost cel puţin două astfel de femei şi prin urmare cel puţin două astfel de ungeri cu mir, toate petrecându-se în Betania. Sfinţii Evanghelişti Matei şi Marcu pomenesc de o femeie, fără a o numi sau a o defini, cine şi ce este. Sfântul Evanghelist Luca spune lămurit că femeia era păcătoasă, iar Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan spune că numele femeii era Maria, sora lui Lazăr, cel ce a fost înviat din morţi de Mântuitorul. Apoi timpul când s-au petrecut aceste ungeri ne îndreptăţeşte să spunem că ele sunt diferite. Dacă Sfântul Evanghelist Luca plasează ungerea din Betania pe la mijlocul propovăduirii Domnului Hristos, ceilalţi Evanghelişti o plasează aproape de vremea Patimilor Mântuitorului.
Aşadar, potrivit relatării lucanice, Mântuitorul a fost uns cu mir de către o femeie păcătoasă, ungere care s-a făcut spre iertarea păcatelor ei, iar potrivit relatării după Matei, Marcu şi Ioan ungerea s-a făcut de către o „femeie” (Matei şi Marcu), Maria, sora lui Lazăr (relatarea ioaneică), în ambele cazuri ungerea făcându-se prin descoperire dumnezeiască.
Sfântul Evanghelist Luca ne arată că la evrei oaspetele era cinstit în mod deosebit de către gazda sa. Atunci când Mântuitorul a intrat în casa fariseului Simon, a venit şi o femeie desfrânată care a adus un alabastru cu mir. Aceasta stând la spate, lângă picioarele Domnului Hristos, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui şi cu părul capului ei să le şteargă. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir. Atunci fariseul şi-a spus în sinea sa:
„Acesta (adică Mântuitorul – n. n.) dacă ar fi prooroc, ar şti că femeia care se atinge de El este păcătoasă.” (Lc 7, 39).
Domnul Hristos cunoscând gândul fariseului i-a spus o pildă cu doi datornici care, neavând bani să plătească, au fost iertaţi de stăpânul lor. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar altul cu cincizeci. Şi după ce a sfârşit pilda, l-a întrebat pe Simon:
„Care dintre ei îl va iubi mai mult?” (Lc 7, 42).
Şi Simon răspunzând a zis:
„Cel căruia i-a iertat mai mult.” (Lc 7, 43).
Atunci Mântuitorul s-a întors către femeie şi a descoperit ceea ce ea a făcut şi ceea ce alţii nu au avut ochi să vadă. O aduce pe femeia păcătoasă în centrul atenţiei, căci spune: „Vezi pe femeia aceasta?”[1] – şi continuă, adresându-se fariseului:
„Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă, cu lacrimi, Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele.” (Lc 7, 44 – 46).
Aşadar, la evrei ungerea cu untdelemn sau cu mir era o practică obişnuită prin care gazda îşi cinstea oaspetele.
În relatarea evangheliştilor Matei şi Marcu este un amănunt care ne spune cine a fost femeia care a săvârşit ungerea. Ni se spune că ea a venit la Mântuitorul aducând cu sine „mir de nard curat, de mare preţ”.[2] Atât era de scump mirul, încât putea să se vândă cu trei sute de dinari. Sfântul Teofilact al Bulgariei numeşte acest mir – „nard de credinţă”, căci spune că:
„Era curat şi neamestecat, ca dovadă a credinţei celei ce l-a întocmit.”[3].
Ucenicii erau mâhniţi între ei. Se pare că în mânia lor o certau pe femeie. Sfântul Teofilact citează o traducere din 1805 unde se spune că: „Apostolii se răsteau la femeie”.[4] Intervine acum Mântuitorul şi îi ia apărarea, zicând:
„Lăsaţi-o. De ce îi faceţi supărare? Lucru bun a făcut ea.” (Mt 26, 10).
Şi pentru că Apostolii gândeau să-i ajute pe săraci cu banii care i-ar fi luat din vânzarea mirului de nard, le spune Domnul Hristos: „Pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi şi, oricând voiţi, puteţi să le faceţi bine, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna”,[5] şi le mai vesteşte încă o dată patimile Sale, zicând:
„Ea a făcut ceea ce avea de făcut: mai dinainte a uns trupul Meu, spre înmormântare.” (Mt 26, 12; Mc 14, 8; In 12, 7).
Şi pentru că femeia aceasta nu a fost cinstită de ucenicii Domnului, o cinsteşte Mântuitorul spunând:
„Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut aceasta, spre pomenirea ei.” (Mt 26, 13; Mc 14, 9).
Este aici un adevăr care trebuie subliniat: Viaţa umană îşi primeşte valoarea nu de la durata sa, ci din întâlnirile ei. Cu alte cuvinte, viaţa oricăruia dintre noi poate căpăta o direcţie cu totul diferită în urma unei întâlniri.[6] Aşa s-a întâmplat şi cu femeia care a săvârşit ungerea cu mir; aşa se poate întâmpla şi cu fiecare dintre noi în urma împărtăşirii noastre cu Hristos.
[1] Lc 7, 44.
[2] Mt 26, 7; Mc 14, 3.
[3] Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu, Ed. Sofia, Bucureşti, 2002, p. 145.
[4] Ibidem.
[5] Mt 26, 11; Mc 14, 7; In 12, 8.
[6] Cardinal TomÁŠ ŠpidlÍk, Evanghelia de fiecare zi, vol. 1, trad. de Alex şi Al Cistelecan, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu – Lăpuş, 2004, p. 85.
