Evanghelia zilei: Mc 15, 22, 25, 33 – 41
În vremea aceea, luând pe Iisus, ostaşii L-au dus ca să-L răstignească şi L-au dus la locul Golgota, care se tălmăceşte: locul Căpăţânii. Şi, când L-au răstignit, era ceasul al treilea. Iar când a fost ceasul al şaselea, s-a făcut întuneric peste tot pământul până la al nouălea ceas. Şi în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: „Eli, Eli, lama sabahtani?” care înseamnă: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Iar unii din cei ce stăteau acolo, auzind, ziceau: iată îl strigă pe Ilie. Şi, alergând, unul a umplut cu oţet un burete, l-a pus într-o trestie şi I-a dat să bea, zicând: lăsaţi, să vedem dacă vine Ilie să-L coboare. Iar Iisus, strigând cu glas mare, şi-a dat duhul. Atunci catapeteasma templului s-a rupt în două, de sus până jos. Iar sutaşul care sta în faţa Lui, văzând că astfel şi-a dat duhul, a zis: cu adevărat, Omul acesta a fost Fiul lui Dumnezeu. Şi erau şi femei, care priveau de departe. Între ele era Maria Magdalena, şi Maria, mama lui Iacov cel Mic şi a lui Iosie şi Salomeea, care, pe când era Iisus în Galileea, mergeau după Dânsul şi slujeau Lui, cum şi altele multe care veniseră împreună cu Dânsul la Ierusalim.
„Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”
Odată pronunţată sentinţa împotriva Domnului Iisus Hristos, soldaţii romani, sub conducerea unui centurion, adică a unuia care avea în subordinea sa o sută de soldaţi, au fost însărcinaţi cu executarea ei.
Răstignirea pe cruce era o metodă romană de execuţie care se folosea numai în cazul tâlharilor şi a criminalilor periculoşi. O altă metodă de execuţie romană era tăierea capului, numită şi „bona mors”, adică „moarte bună”, pentru că cel condamnat avea o moarte rapidă, fără a suferi chinuri. De această moarte aveau parte însă numai acei condamnaţi care făceau dovada că sunt cetăţeni romani.
Răstignirea se făcea în afara porţilor cetăţii. Aceasta era nu numai un act de tortură şi de mare suferinţă fizică, ci şi un act de batjocură şi de umilire. Astfel, Iisus înainte de a fi răstignit a fost lovit, pălmuit şi scuipat; a fost apoi îmbrăcat cu haine care nu-i aparţineau, încoronat cu cunună de spini şi aclamat ca „împărat al iudeilor”. După toate acestea Iisus este silit să-şi ducă crucea până la locul execuţiei. Pentru că a căzut sub povara ei, este silit un anume Simon Cireneul, tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf, care venea de la câmp, să ducă crucea o bucată de drum.
Ajungând pe o colină în afara porţilor Ierusalimului, la un loc numit Golgota care înseamnă „locul Căpăţânii”, Iisus este pironit pe cruce între doi tâlhari. Potrivit Tradiţiei Hristos a fost răstignit acolo unde a fost îngropat Adam. Este o paralelă între Adam şi Hristos. Sfântul Apostol Pavel îl numeşte pe Hristos „al doilea Adam”, fiindcă precum Adam ne-a cuprins în moartea sa pe toţi, tot aşa şi Hristos ne-a cuprins pe toţi în Învierea Sa.
Răstignirea a avut loc în ziua de pregătire a Azimelor, adică în ajunul Paştilor. Prin urmare Iisus a murit pe cruce într-o zi de vineri.[1] A fost răstignit la ceasul al treilea, când la templu începeau să fie sacrificaţi mieii pentru cina pascală.
Procesul şi apoi răstignirea Mântuitorului s-au desfăşurat după o procedură de urgenţă şi într-o atmosferă de confuzie, caracteristică ajunului sărbătorii Paştilor în Ierusalim. Iudeii erau preocupaţi mai mult de sărbătoare decât de Domnul Hristos. Cei ce treceau pe cale îl batjocoreau. La fel şi arhiereii ziceau:
„Pe alţii a mântuit, iar pe Sine nu poate să se mântuiască.” (Mt 27, 42; Mc 15, 31; Lc 23, 35).
Şi ziceau aceasta, luând în râs minunile Domnului Hristos, ca şi cum n-ar fi fost făcute.
Pentru cei adunaţi, răstignirea lui Iisus apărea ca un eşec; toţi erau derutaţi, fiindcă nu concepeau ca Mesia să accepte răstignirea Sa. Chiar şi apostolii erau derutaţi şi stăteau ascunşi de frica iudeilor. Numai Ioan apostolul stătea lângă cruce, alături de Maica Domnului.
La ceasul al şaselea s-a făcut întuneric peste tot pământul, până la ceasul al nouălea. Atunci, Iisus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, lama sabahtani?”, adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”,[2] cuvinte preluate din Psalmul 21, 1, pe care evangheliştii Matei şi Marcu le redau atât în limba în care au fost rostite (aramaică), cât şi în limba greacă.
Acest strigăt nu era o expresie a neputinţei firii omeneşti a Mântuitorului Hrisos, ci mai mult decât atât, un exemplu de răbdare a crucii. Astfel, Mântuitorul Hristos în timp ce era pe cruce se ruga, folosind cuvinte din psalmi. Poate începutul psalmului 21 l-a rostit cu voce tare, urmând ca restul acestuia să-l spună murmurând. De fapt, proorocul David, inspirat de Dumnezeu, a văzut, cu mult timp înainte, întreaga scenă a răstignirii Mântuitorului. Conţinutul psalmului 21 este revelator în această privinţă:
„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit? (…) Toţi cei ce m-au văzut m-au batjocorit, grăit-au cu buzele, clătinat-au capul zicând: «Nădăjduit-a spre Domnul, izbăvească-l pe el, mântuiască-l pe el, că-l voieşte pe el». (…) Nu Te depărta de la mine, că necazul este aproape, şi nu este cine să-mi ajute. Înconjuratu-m-au viţei mulţi, tauri graşi m-au împresurat. Deschis-au asupra mea gura lor, ca un leu ce răpeşte şi răcneşte. (…) Că m-au înconjurat câini mulţi, adunarea celor vicleni m-a împresurat. Străpuns-au mâinile mele şi picioarele mele. Străpuns-au mâinile mele şi picioarele mele. Numărat-au toate oasele mele, iar ei priveau şi se uitau la mine. Împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi. Iar Tu, Doamne, nu depărta ajutorul Tău de la mine, spre sprijinul meu ia aminte. Izbăveşte de sabie sufletul meu şi din gheara câinelui viaţa mea. Izbăveşte-mă din gura leului şi din coarnele taurilor smerenia mea. (…) Şi sufletul meu în El viază, şi seminţia mea va sluji Lui. Se va vesti Domnului neamul ce va să vină. Şi vor vesti dreptatea Lui poporului ce se va naşte şi ce a făcut Domnul.” (Ps 21, 1, 7 – 8, 11 – 13, 17 – 23, 35 – 36).
Vorbind despre răstignirea Mântuitorului, Sfântul Evanghelist Luca spune că:
„Întunecându-se soarele, catapeteasma templului s-a sfâşiat pe mijloc. Şi Iisus, strigând cu glas tare, a zis: «Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu». Şi acestea zicând, Şi-a dat duhul.” (Lc 23, 45, 46).
„Soarele s-a întunecat, nesuferind să vadă batjocorit pe Dumnezeu”. Citim în Triod, care este cartea de slujbă pentru perioada Postului Mare, că:
„Toată făptura s-a schimbat de frică.”.
Şi apoi vorbind cu Domnul Hristos cel răstignit, spunem:
„Văzându-Te pe Tine Hristoase, pe cruce răstignit, soarele s-a întunecat şi temeliile pământului s-au cutremurat. Toate au pătimit împreună cu Tine, Cel ce ai zidit toate”.[3]
Întrucât lumea materială, adică soarele, stelele, pământul nu pot avea o frică personală, credem că este vorba de o solidaritate oarecum organică între creaţie şi Creator. Când se cutremură El de chinul morţii, se cutremură toate, prin toate trece fiorul rece al morţii. Şi este aici ceva ce trebuie să ne înspăimânte: atunci când omul îşi omoară cu sânge rece Creatorul şi când nu se înspăimântă de ceea ce a făcut, atunci se cutremură întreaga creaţie materială. Omul cu simţire rămâne nesimţitor, iar creaţia neînsufleţită se zguduie de nesimţirea omului.
[1] In 19, 14.
[2] Mt 27, 46; Mc 15, 34.
[3] Stihire la Doamne strigat-am, gls. 1, Sfânta şi marea zi de vineri, în Triodul, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 638.
