Evanghelia zilei: Mt 21, 28 – 32
Zis-a Domnul pilda aceasta: un om avea doi fii; şi mergând la cel dintâi, i-a zis: fiule, du-te astăzi şi lucrează în via mea. El însă, răspunzând, i-a grăit: nu vreau, dar mai pe urmă, părându-i rău, s-a dus. Mergând la celălalt, i-a zis tot aşa; acela, răspunzând, a zis: eu, Doamne, voi merge, dar nu s-a dus. Care dintr-aceşti doi a făcut voia tatălui său? I-au răspuns: cel dintâi. Iisus le-a zis: adevărat vă spun vouă că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu. Căci a venit Ioan la voi în calea dreptăţii şi n-aţi crezut în el; dar vameşii şi desfrânatele au crezut, iar voi aţi văzut şi nu v-aţi căit nici după aceea, ca să credeţi în el.
Voia Tatălui
Parabola despre cei doi fii este specifică doar Sfântului Evanghelist Matei. Ea este o continuare firească a cuvântului de mustrare pe care Domnul Hristos l-a adresat fariseilor atunci când aceştia i-au cerut semn, zicând: „Ce semn ne arăţi că faci acestea?” cum citim la Sfântul Evanghelist Ioan,[1] sau „Cu ce putere faci acestea sau cine este Cel ce Ţi-a dat această putere?”[2] cum citim la sinoptici, la evangheliştii Matei, Marcu şi Luca.
Împrejurarea în care s-au petrecut toate acestea a fost alungarea din templu a vânzătorilor şi schimbătorilor de bani, care au făcut din Casa lui Dumnezeu o peşteră de tâlhari, cum însuşi Domnul Hristos a spus.[3] Arhiereii şi bătrânii poporului, care tolerau acea stare de fapt, acest comerţ ilicit, i-au cerut socoteală Mântuitorului întrebându-l cine l-a mandatat să facă ceea ce face. Domnul Hristos le spune însă:
„Vă voi întreba şi Eu pe voi un cuvânt, pe care, de Mi-l veţi spune şi Eu vă voi spune vouă cu ce putere fac acestea: Botezul lui Ioan de unde a fost? Din cer sau de la oameni?” (Mt 21, 24 – 25; Mc 11, 29 – 30; Lc 20, 3 – 4).
Fariseii erau puşi în încurcătură, căci cugetau întru ei:
„De vom zice: Din cer, ne va spune: De ce, dar, n-aţi crezut lui? Iar de vom zice: De la oameni, ne temem de popor, fiindcă toţi îl socotesc pe Ioan de proroc.” (Mt 21, 25 – 26; Mc 11, 31 – 32; Lc 20, 5 – 6).
Şi răspunzând ei lui Iisus, au zis:
„Nu ştim.” (Mt 21, 27; Mc 11, 33; Lc 20, 7).
Atunci şi Iisus le-a zis lor:
„Nici Eu nu vă spun cu ce putere fac acestea.” (Mt 21, 27; Mc 11, 33; Lc 20, 8).
Şi imediat a rostit pilda celor doi fii trimişi de către tatăl lor să lucreze în vie. Primul, după ce a fost trimis, a răspuns: „Mă duc”, dar nu s-a dus. Al doilea însă, cu toate că a răspuns: „Nu mă duc”, s-a dus, pentru că i-a părut rău de ceea ce a făcut.[4] După ce a rostit pilda, Mântuitorul îi provoacă pe farisei zicând:
„Care dintr-aceştia doi a făcut voia Tatălui?” (Mt 21, 31).
Răspunsul era la îndemâna tuturor. Fireşte, cel de-al doilea fiu a făcut voia Tatălui cu toate că a spus că nu vrea să o împlinească. Şi pentru că pilda aceasta îi viza, Mântuitorul le spune fariseilor:
„Adevărat grăiesc vouă că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu. Căci a venit Ioan la voi în calea dreptăţii şi n-aţi crezut în el, ci vameşii şi desfrânatele au crezut, iar voi aţi văzut şi nu v-aţi căit nici după aceea, ca să credeţi în el.” (Mt 21, 31– 32).
Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilii la Matei, explicând această parabolă, spune că cei doi fii sunt cele două popoare: iudeii şi neamurile, prin acestea din urmă făcând referire la păgâni, la necredincioşi.[5] Aşa cum neamurile, deşi n-au făgăduit să asculte, au arătat cu fapta că ascultă, iudeii, deşi au mărturisit, la ieşirea din robia egipteană: „Toate câte va spune Dumnezeu vom face şi vom asculta”,[6] cu fapta n-au ascultat.
Poate la ei face referire Domnul Hristos în Predica de pe Munte:
„Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.” (Mt 7, 21).
Prin urmare nu ne mântuiesc faptele noastre sau nu ne mântuieşte numele nostru. Faptul că ne numim creştini şi ne deosebim, prin nume, de alţii care sunt de altă credinţă, de altă religie, nu înseamnă că suntem mântuiţi. La fel spune şi Sfântul Apostol Iacov în Epistola sa sobornicească, în capitolul al II-lea:
„Credinţa dacă nu are fapte e moartă în ea însăşi. Dar va zice cineva: Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea. Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură. Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este? Avraam, părintele nostru, au nu din fapte s-a îndreptat, când a pus pe Isaac, fiul său, pe jertfelnic? Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui şi din fapte credinţa s-a desăvârşit? Şi s-a împlinit Scriptura care zice: «Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate» şi «a fost numit prieten al lui Dumnezeu.». Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă. La fel şi Rahav, desfrânata, au nu din fapte s-a îndreptat când a primit pe cei trimişi şi i-a scos afară, pe altă cale? Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este.” (Iac 2, 17 – 26).
Trebuie să ţinem cont însă că în procesul mântuirii nu există o separare între credinţă şi faptele bune. Dacă protestanţii afirmă că numai credinţa mântuieşte – şi facem referire aici la teza numită Sola fide –, noi, ortodocşi, nu putem spune că ne mântuim numai prin fapte.
În concluzie: „voia lui Dumnezeu este ca omul să se mântuiască şi la cunoştina adevărului să vină.”.[7] Dar să nu uităm că mântuirea noastră este prin fapte şi prin credinţă, nu numai prin fapte, nici numai prin credinţă.
[1] In 2, 18.
[2] Mt 21, 23; Mc 11, 28; Lc 20, 2.
[3] Mt 21, 13; Mc 11, 17; Lc 19, 46.
[4] Mt 21, 28 – 30.
[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB 23, pp. 773 – 774.
[6] Ies 19, 8.
[7] 1 Tim 2, 4.
