Apostolul Pavel, în această pericopă punctează încă o calitate a lui Hristos ca Arhiereu, și anume “compătimirea”, El suferă alături de noi în necazurile noastre, purtând Crucea El întâi, și pe urma Lui și noi. De aceea, toți martirii care au primit acest har al compătimirii alături de Hristos, au reușit să își ducă până la capăt jertfa, fără să se îngrozească de ceea ce îi așteaptă, de barda călăului nemilos, fiindcă sub crucea lor era prezent și Domnul Hristos. De aceea mărturisea poetul Traian Dorz în memoriile sale, că atunci când era închis în temnițele comuniste, primul pumn al torționarului îl încasa el, iar pe urmă, celelalte lovituri le suferea Hristos în locul lui[1]. Sau poetul Radu Gyr, spunea în poezia “Foamea” următoarele[2]: “De ce nu se face așa o lumină / să văd că-n ușa celulei răsare / Maica Domnului c-o strachină mare / cu lapte și azimă plină”. Toate acestea deoarece Domnul Hristos și Maica Sa sufereau alături de sfinții închisorilor. Și asemenea pătimesc și lângă noi în suferințele noastre, dar dacă noi nu Îl simțim alături, probabil că noi suntem cei care am lepădat povara crucii – nu El.
Scopul cu care sfântul Pavel scrie aceste versete, este pentru a-i îmbărbăta pe creștinii care sufereau din cauza prigonirilor iudeilor mozaici, făcându-i să înțeleagă că Domnul Hristos îi vede în necazurile lor, întocmai cum o vede și pe femeia gârbovă din evanghelie (Luca 13, 11-12), și este acolo lângă ei compătimind și lăcrimând împreună.
