Omul își construiește adesea viața în corelație cu un set de năzuințe pe împlinirea cărora își întemeiază speranțele. Iar viața omului gravitează în jurul acestor speranțe, legate în mod obișnuit de profesie, familie, relațiile cu ceilalți, hobby-uri, vacanțe sau sănătate. Când unul din aceste repere se volatilizează, omul își pierde ancora și intră în criză. În plus, speranțele multora au un orizont de așteptare limitat la numărul de ani petrecuți pe pământ și ele dispar odată cu ceasul morții. Dacă omul își circumscrie viața speranțelor efemere, se poate bucura – un fapt îndreptățit până la un punct – dar poate și suferi amarnic. Momentele limită se pot transforma într-o dramă, copleșindu-l pe om și asemănându-l celor „care nu au nădejde” (1 Tes 4, 13).
Din perspectiva vieții creștine, nădejdea e o modalitate de a experia prezența lui Dumnezeu în lume. Pentru foarte mulți, Dumnezeu nu există sau pare absent. Credința e un dar pe care unii, din varii motive, nu îl posedă. Însă credința e un mod de a adeveri prezența lui Dumnezeu în lume. La fel, nădejdea. Ele se și intercondiționează. Nădejdea înseamnă o „credință întărită” (Cuv. Paisie Aghioritul) sau o „credință într-o fază progresată” (Părintele Dumitru Stăniloae), dar și credința se sprijină pe nădejde, fiind însuflețită de ea.
Spre deosebire de speranțele obișnuite ale oamenilor, nădejdea dată de credință trece dincolo de hotarele morții, fiind orientată spre un viitor promis de Dumnezeu și așteptat cu încredere. El conferă împlinire vieții. În virtutea făgăduinței, creștinul trăiește acest viitor ca pe o certitudine care îi ordonează prezentul. „Propriu nădejdii este să… învețe cele viitoare și să le pună sub ochi ca prezente” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Către Talasie…, rp. 49, Filocalia 3). Iar nădejdea bunurilor viitoare „nutrește sufletul” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Cele două sute de capete despre cunoştinţa de Dumnezeu, I. 96, Filocalia 2). Din această perspectivă, veșnicia dirijează cugetul omului iar cele trecătoare, legitime și ele, trec pe plan secund. Aici se observă diferența clară dintre cei predați lumii și cei care, deși petrec în hotarele acestei lumi, nu sunt captivi ei. Cu referire la lucrarea Sfântului Duh, Cuviosul Diadoh subliniază că „pe aceasta nimenea nu o poate cunoaşte, decât numai cei ce s-au lepădat cu bucurie de plăcerile vieţii, pentru nădejdea bunurilor viitoare” (Sf. Diadoh al Foticeei, Cuvânt ascetic…, cap. 25, Filocalia 1).
Potrivit legilor duhovnicești, o asemenea conștiință însă are de trecut proba de foc a încercărilor. Prin ele se verifică și fidelitatea omului față de Dumnezeu și nădejdea în El. „Cercarea naște nădejdea darurilor Domnului” (Sf. Ioan Scărarul, Scara…, cuv. 30, Filocalia 9) sau, în termeni similari, „probarea duce pe om la nădejde” (Sfinții Varsanufie si Ioan, Scrisori duhovnicești, rp. 391, Filocalia 11). În același sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul se adresa părintelui Elpidie: „Căci aşa fiind probat cu bun rost prin necazuri, vei dobândi o nădejde şi mai întărită în Dumnezeu” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Întâia sută a capetelor despre dragoste, cap. 52, Filocalia 2). E o experiență pe care trăit-o părinții filocalici și marii nevoitori. În aceste crize învățau să se încredințeze proniei lui Dumnezeu, abandonând grijile chinuitoare. Avva Filimon dă o astfel de mărturie: „în ispite, aceasta o făceam pururea: îmi puneam toată nădejdea în Dumnezeu, înaintea căruia am și făcut făgăduințele lepădării, și El îndată mă izbăvea. De aceea, frate, nu mai am grijă de mine” (Avva Filimon, Cuvânt…, Filocalia 4). Aceste încercări pot fi istovitoare, până la deznădejde, însă și smeresc sufletul conform Sfântului Siluan Athonitul. Totodată, nevoitorul are încredere că Dumnezeu cunoaște limitele fiecăruia. „Dumnezeu niciodată n-a lăsat sufletul care nădăjduiește într-Însul să fie covârșit de încercări încât să deznădăjduiască” (Sf. Simeon Metafrastul, Parafrază…, cap. 129, Filocalia 5). În asemenea împrejurări, nădejdea se conjugă cu răbdarea. Grație nădejdii, omul rabdă mai lesne suferințele, cu gândul că toate se vor sfârși, iar sufletul, mai experimentat deja, se va îmbogăți. „Aruncă ancora nădejdii în Dumnezeu, care poate să mântuiască, și așteaptă de la El sfârșitul cel de folos al încercărilor” (Calist și Ignatie Xanthopol, Metoda..., cap. 16, Filocalia 8).
Încercările pot însemna suferințe fizice și boli, dar pot însemna mai ales zbucium lăuntric. Acesta poate lua forma unei întristări vecine adesea cu ceea ce cunoaștem astăzi ca depresie. În vechime asemenea maladii se tratau exclusiv prin apelul la Dumnezeu. Omul traversa greul drum de la întristare la bucurie tocmai prin nădejde. „La mijloc între întristare şi bucurie se află nădejdea”, ne spune episcopul Foticeei. (Sf. Diadoh al Foticeei, Cuvânt ascetic…, cap. 69, Filocalia 1). Iar Cuviosul Casian Romanul găsise pentru monahii săi leacul întristării: „această întristare… se tămăduieşte prin rugăciune, prin nădejdea în Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeieşti şi prin petrecerea cu oamenii cuvioşi”. (Sf. Casian Romanul, Despre cel opt gânduri ale răutăţii, V, Filocalia 1)
În logica părinților nevoitori, nădejdea în Dumnezeu conduce la eliberarea de griji. „Cu cât își va pune cineva mai mult nădejdea într-Însul în toate cele ale sufletului și trupului său, cu atât Îl află pe Acela mai mult purtând grijă de el” (Petru Damaschinul, Învățături duhovnicești, Filocalia 5). Acest principiu stă la temelia vieții monahale.
Pe de altă parte, nădejdea în Dumnezeu se și cultivă ascetic. În primul rând, e rodul unei rugăciuni stăruitoare. Creștinul cere lui Dumnezeu acest dar, convins fiind că prin el va face față vicisitudinilor și va diminua atașamentul lui bolnăvicios față cele efemere. Rugăciunea hrănește și insuflă nădejdea unui om. Totodată, rugăciunea și nădejdea se sprijină reciproc în momente de impas, iar omul câștigă o ameliorare a vieții sale duhovnicești, rezultat favorabil unui nou început. Mai mult, rugăciunea îl călăuzește pe ascet către o experiență isihastă, animată și ea de nădejde. Părinții filocalici se problematizau deseori cu privire la rugăciune. Cuviosul Isaac Sirul își lămurește interlocutorii definind-o drept „o liniştire şi o golire a cugetării de toate cele de aici şi o inimă ce-şi întoarce cu desăvârşire privirea spre nădejdea plină de dor a celor viitoare” (Sf Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Cuv. LXXXI, Filocalia 10). Dintr-o perspectivă asemănătoare, Sfântul Maxim descrie taina rugăciunii neîncetate: „Rugăciunea neîntreruptă stă în a avea mintea alipită de Dumnezeu cu evlavie multă şi cu dor şi a atârna pururea cu nădejdea de El şi a te încrede în El în toate, orice ai face şi ţi s-ar întâmpla” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt Ascetic, cap. 25, Filocalia 2)
Nădejdea e stimulată însă mai ales de osteneala pentru virtute. Nevoința ascetică e semn că omul e motivat de nădejde, că aspiră la ceva înalt, în vedere căruia poate suporta privațiuni. În cuvintele episcopului de Ninive, „nădejdii în Dumnezeu trebuie să-i premeargă osteneala pentru Dumnezeu și sudoarea în lucrul Lui… nădejdea în Dumnezeu se arată în grelele pătimiri pentru virtute” (Sf. Isaac Sirul, Despre nevoință…, cuv. 22, Filocalia 10). Virtutea, fapta cea bună sunt dovezi ale nădejdii. Credința e insuficientă din acest punct de vedere. Diavolii „cred și se cutremură” (Iac. 2, 19), dar nu nădăjduiesc.
Să mai spunem și că obiectul nădejdii creștinului îl constituie, evident, Dumnezeu. „El este nădejdea mântuirii noastre”. (Sfinții Varsanufie si Ioan, Scrisori duhovnicești, rp. 837, Filocalia 11; cf. 1 Tim. 1, 1). Totodată, și Maica Domnului, „nădejdea celor fără de nădejde” (Paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu), și nu mai puțin sfinții, etalon al acestei aspirații – ei „în fiecare clipă privesc la sânul Părintelui lor şi această nădejde le arată ca un deget, în fiecare clipă, cele de departe şi nevăzute.” (Sf Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Cuv. LXXXI, Filocalia 10) –, în această calitate constând rațiunea mijlocirii lor la tronul de sus. În pofida relației de dragoste cu ceilalți, nu ne punem nădejdea în oameni. Sf. Maxim e categoric în acest sens: „Să iubim pe tot omul din suflet; dar să nu ne punem nădejdea în niciunul dintre oameni” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt Ascetic, cap. 43, Filocalia 2).
În salba virtuților teologice, nădejdea joacă rolul unei medieri între credință – temelia vieții în Hristos – și dragoste – desăvârșirea ei, iar noi, ancorându-ne în ea, nu facem decât să arătăm că suntem încă pe cale.
Articol publicat în Revista Renașterea, octombrie 2024
