Evanghelia zilei: Mc 8, 27 – 31
În vremea aceea au ieşit Iisus şi ucenicii Săi prin satele Cezareii lui Filip. Şi pe drum a întrebat Iisus pe ucenicii Săi, zicând: cine spun oamenii că sunt Eu? Iar ei I-au răspuns şi au zis: unii spun că eşti Ioan Botezătorul; alţii, că eşti Ilie; iar alţii, că eşti unul dintre prooroci. Atunci El i-a întrebat: dar voi cine ziceţi că sunt Eu? Şi, răspunzând Petru, I-a zis: Tu eşti Hristosul. Şi le-a poruncit să nu spună aceasta nimănui despre El. Apoi a început să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de mai marii preoţilor şi de cărturari şi să fie omorât; iar după trei zile să învieze.
„Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?”
Mântuitorul nostru Iisus Hristos i-a întrebat la un moment dat pe Apostoli, zicându-le:
„Cine zic oamenii că sunt?” (Mt 16, 13; Mc 8, 27; Lc 9, 18).
Apostolii au răspuns:
„Unii spun că eşti Ioan Botezătorul, alţii că eşti Ilie, iar alţii că eşti unul din prooroci.” (Mt 16, 14; Mc 8, 28; Lc 9, 19).
Prin urmare, deşi evreii L-au văzut pe Mântuitorul Hristos făcând minuni şi învăţând că este Fiul lui Dumnezeu, nu au crezut în El şi nu au văzut în El pe Fiul lui Dumnezeu. Unii spuneau că este Ioan Botezătorul despre care credeau că ar fi înviat din morţi şi ar fi primit, după înviere, puterea de a face minuni, căci în timpul vieţii sale, Ioan Botezătorul, nu săvârşise nici o minune. Alţii spuneau despre Mântuitorul că este Ilie, deoarece ştiau despre Ilie că nu a trecut prin moarte, ci a fost răpit la ceruri, de Dumnezeu, într-un car de foc. Mai erau unii care spuneau că Iisus este un profet oarecare. Deşi le dăduse multe dovezi depre dumnezeirea Lui, oamenii nu au văzut în Mântuitorul şi pe Dumnezeu; ei au văzut în El numai pe Fiul Omului. De fapt, citim în Evanghelia după Matei în capitolul al XVI-lea, că:
„Venind Iisus în părţile Cezareii lui Filip a întrebat pe ucenicii Lui, zicând: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?” (Mt 16, 13).
Explicând acest verset, Sfântul Ioan Gură de Aur, în lucrarea sa Omilii la Matei, spune următoarele:
„Mântuitorul voia să cunoască părerea adevărată a poporului, chiar dacă această părere era cu mult mai prejos decât cea cuvenită. Apoi, pentru că ţinea cu tărie să fie mărturisită înomenirea Sa, a spus: «Fiul Omului.»”.[1]
După ce Apostolii i-au făcut cunoscută părerea greşită a poporului, Hristos a adăugat:
„Dar voi cine ziceţi că sunt?” (Mt 16, 15; Mc 8, 29; Lc 9, 20).
Prin această a doua întrebare, îi provoacă pe Apostoli să-şi facă despre El o idee mai înaltă, arătându-le că părerea poporului era cu totul departe de vrednicia Lui. De aceea cere de la ei o altă părere; le pune o a doua întrebare, ca să nu ajungă să aibă aceeaşi părere ca şi ceilalţi care, deşi-L văzuseră făcând minuni mai presus de puterile unui om, Îl socoteau om.[2] Hristos, pentru a-i depărta de această părere, îi întreabă pe Apostoli: „Dar voi, cine ziceţi că sunt?”. Atunci, Petru a zis:
„Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu.” (Mt 16, 16; Mc 8, 29; Lc 9, 20; In 6, 69).
Citim în Evanghelia după Marcu că Mântuitorul le-a poruncit Apostolilor să nu spună nimănui ceea ce au mărturisit, prin Petru, despre El. De ce? Pentru că oamenii nu erau încă pregătiţi să înţeleagă „taina” Fiului Omului, precum nici Apostolii nu înţelegeau încă taina Crucii.
Mântuitorul le-a vestit în trei rânduri Apostolilor că Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învie. Aceasta era taina Crucii: Hristos avea să moară pentru noi, dar după trei zile avea să învie. Apostolii nu înţelegeau ce zice Învăţătorul lor, nici nu pricepeau ce este a învia, ci doar atât socoteau că mai bine este să nu pătimească nicidecum. Petru îl mustră pe Mântuitorul că alege să moară, când poate să ocolească moartea.
Dacă întâi Mântuitorul îl fericeşte pe Petru, acum îl ceartă. Atunci când Petru a mărturisit, zicând: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu”,[3] Domnul Hristos îi spune: „Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-a descoperit ţie aceasta”,[4] acum, când Petru îl opreşte de la Patimi, îi spune:
„Mergi înapoia Mea, satano! Căci nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.” (Mt 16, 23; Mc 8 , 33).
Domnul Iisus Hristos arată aici că pentru mântuirea noastră se face patima Lui şi că numai satana nu voieşte ca El să pătimească, pentru ca să nu fim noi mântuiţi. Două lucruri sunt importante în cuvintele de mustrare pe care le adresează Mântuitorul Hristos Apostolului Petru. În primul rând: Mântuitorul îl numeşte „satană” pe Petru, ca pe cel ce cugeta la fel cu satana, căci numai satana dorea ca Iisus să nu pătimească pentru că se împotrivea Lui. În al doilea rând, Hristos ne atrage atenţia că în faţa lui Dumnezeu nu trebuie să cugetăm lucruri simple şi trupeşti. De ce îl trimite Domnul pe Apostolul Petru înapoia Sa? Pentru că acesta nu cugeta cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.
Mântuitorul Iisus Hristos prin Întrupare a luat firea omenească din Prea Curata Fecioară Maria, rămânînd ceea ce era înainte, adică Fiul lui Dumnezeu şi, primind ceea ce nu era, adică fire omenească, fiind după Întrupare Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. În Iisus Hristos este o singură Persoană, o Persoană dumnezeiască, anume: Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană din Sfânta Treime. Această Persoană venind în maximă apropiere de noi oamenii, nu a renunţat la ceea ce era înainte, ci a primit în Persoana sa şi firea umană, Persoana sa cuprinzând întreaga fire dumnezeiască şi întreaga fire umană. Sfinţii Părinţi au numit aceasta, în limbaj teologic, en-ipostazie, ceea ce înseamnă că firea umană a fost cuprinsă în ipostasul Fiului lui Dumnezeu, adică în Persoana Fiului lui Dumnezeu. Dar, oricât de înaltă ar fi cugetarea teologică, Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi modul cum cele două firi sunt cuprinse într-o singură Persoană – în Persoana Fiului lui Dumnezeu – rămâne pentru noi o taină. Ştim că în Iisus Hristos este o singură Persoană şi două firi, dar cum sunt acestea, care este modul unirii lor într-o singură Persoană rămâne pentru noi o taină.
La Sinodul IV Ecumenic, Sfinţii Părinţi au spus, fiind inspiraţi de Duhul Sfânt, că în Iisus Hristos firea dumnezeiască este unită cu firea omenească într-un mod neamestecat, neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit. Dar nici această formulă nu explică misterul unirii celor două firi în Persoana Mântuitorului. Spunem într-o alcătuire de slujbă: „Taina nu suferă ispitire”[5] – adică taina nu suferă cercetare. O putem primi cu credinţă şi o putem înţelege atât cât o putem înţelege fiecare.
Ce am răspunde noi astăzi dacă ne-ar întreba Mântuitorul, zicând:
„Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?” (Mt 16, 13).
Am răspunde:
„Cei credincioşi spun că eşti Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, iar cei necredincioşi, unii spun că eşti un profet, un iniţiat, iar alţii, care se numesc Martori ai lui Iehova – spun despre Tine că eşti un om oarecare, care ai suferit şi ai murit pe cruce.” .
Apoi, cu siguranţă, vom mai auzi o întrebare, căci ne va întreba Mântuitorul zicând:
„Dar TU? Ce mărturiseşti TU despre Mine?”.
Vom putea spune atunci din inimă, cum spunem de fiecare dată când ne împărtăşim, aceste cuvinte:
„Cred Doamne şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dinâi sunt eu.”.[6]
[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB 23, p. 621.
[2] Ibidem, p. 622.
[3] Mt 16, 16; Mc 8, 29; Lc 9, 20; In 6, 69.
[4] Mt 16, 17.
[5] Stihirea la Laude, gls. 4: „De Dumnezeu Născătoare Fecioară, care ai născut pe Mântuitorul, pierdut-ai blestemul cel dintâi al Evei; că Maică te-ai făcut bunăvoinţei Tatălui, purtând în braţe pe Dumnezeu-Cuvântul întrupat. Taina nu suferă ispitire; numai prin credinţă toţi să o slăvim”, în Mineiul pe decembrie, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 394.
[6] Rugăciunea a douăsprezecea a Sfântului Ioan Gură de Aur, Rânduiala Sfintei Împărtăşanii, în Liturghier, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 335.
