Un adevăr stabilit de primii asceți ai Bisericii și confirmat de toate generațiile ulterioare este acela că cu cât omul postește mai aspru, cu atât sufletul se desprinde mai mult din chingile trupului și se înalță mai ușor în rugăciune către Dumnezeu. Pentru unii dintre ei a posti însemna a nu gusta nimic o perioadă cât mai îndelungată, chiar și câteva zile, pentru alții a gusta ceva doar la apusul soarelui sau la ora trei după-masa, dar și acea gustare să fie cât mai frugală. Pentru marii asceți ai pustiei egiptene ea consta peste săptămână doar în pâine și apă. De aceea nici nu e de mirare că un astfel de regim îmbinat cu rugăciunea neîncetată îi aducea pe unii dintre ei, precum pe avva Silvan, în stări de extaz, de răpire, chiar când se aflau în mijlocul ucenicilor.
O astfel de cale au urmat mai apoi și sfinții isihaști a căror scrieri sunt prezente în Filocalie, precum Sfinții Calist și Ignatie Xantopol care ne-au lăsat drept mărturie următoarele: „De multe ori, fiind ispitit prin cele de-a dreapta şi prin cele de-a stìnga şi probîndu-mă pe mine însumi adeseori în aceste două chipuri şi primind răni nenumărate de la vrăjmaşul, dar învrednicindu-mă şi de mari ajutoare în ascuns, mi-am cîştigat mie experienţă din îndelungatul timp al anilor şi, din cercarea şi harul lui Dumnezeu, am învăţat acestea: că temelia tuturor bunătăţilor şi slobozirea sufletului din robia vrăjmaşului şi calea care duce la lumină şi la viaţă constă în aceste două moduri: în a te aduna pe tine într-un singur loc şi a posti totdeauna, adică a te canoni (disciplina) pe tine prin înfrînarea stomacului în chip înţelept şi cuminte, prin şedere nemişcată şi prin neîncetata gîndire la Dumnezeu. Căci din aceasta vine supunerea simţurilor, din aceasta vegherea; prin aceasta se îmblînzesc patimile ce se mişcă în trup; din aceasta, blîndeţea gîndurilor; din aceasta, mişcările luminoase ale cugetării; din aceasta, sîrguinţa pentru dumnezeieştile fapte ale virtuţii; din aceasta, înţelesurile înalte şi subţiri ; din aceasta, lacrimile fără măsură ce se nasc în tot timpul şi amintirea morţii; din aceasta, înţelepciunea curată, străină cu desăvîrşire de orice nălucire care ispiteşte cugetarea; din aceasta, pătrunderea şi ascuţimea cunoştinţei celor de departe; din aceasta, înţelesurile tainice mai adînci, pe care înţelegerea le vede cuprinse în cuvintele dumnezeieşti, mişcările mai lăuntrice ce se nasc în suflet şi felurimea şi deosebirea duhurilor deosebite de puterile Sfinţilor şi vederile adevărate care sînt străine de nălucirile deşarte; din aceasta, frica de căile şi cărările din oceanul cugetării; din aceasta, flacăra rîvnei care biruieşte toată primejdia şi străbate prin toată frica; din aceasta, căldura care dispreţuieşte toată pofta şi o nimiceşte pe aceasta din cuget şi produce uitarea oricărei amintiri a celor trecătoare împreună cu a altora. Şi ca să spunem pe scurt, din aceasta vine libertatea omului adevărat şi bucuria sufletului şi învierea şi odihna cu Hristos în împărăţia cerurilor”. (Filocalia, vol. 8)
