Evanghelia zilei: In 8, 12 – 20
Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Eu sunt Lumina lumii; cel care-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, şi va avea Lumina vieţii. Dar fariseii I-au zis: Tu însuţi mărturiseşti despre Tine; mărturia Ta nu este adevărată. Răspuns-a Iisus şi le-a zis: deşi Eu însumi mărturisesc despre Mine, mărturia Mea este adevărată, fiindcă ştiu de unde am venit şi unde Mă duc; iar voi nu ştiţi de unde vin şi nici unde Mă duc. Voi judecaţi după trup; Eu nu judec pe nimeni. Şi dacă şi Eu judec, judecata Mea este adevărată, pentru că nu sunt singur, ci Eu şi Tatăl cel care M-a trimis pe Mine. Şi în legea voastră este scris, că mărturia a doi oameni este adevărată. Eu sunt cel ce mărturisesc despre Mine însumi şi mai mărturiseşte pentru Mine Tatăl cel care M-a trimis pe Mine. Deci L-au întrebat: unde este Tatăl Tău? Răspuns-a Iisus: nu Mă ştiţi nici pe Mine, nici pe Tatăl Meu; dacă M-aţi şti pe Mine, L-aţi şti şi pe Tatăl Meu. Cuvintele acestea le-a grăit Iisus în vistierie, pe când învăţa în templu şi nimeni nu L-a prins, căci nu venise încă ceasul Său.
„Eu sunt Lumina lumii”
Sărbătoarea Corturilor era o sărbătoare anuală iudaică, la sfârşit de septembrie şi început de octombrie, pe durata a şapte zile, cărora li se adăuga a opta pentru ceremonia de încheiere. În riturile acestei sărbători apa şi lumina aveau o importanţă deosebită. Poate din acest motiv, cuvântarea Mântuitorului din templu, cu prilejul acestei sărbători, face referire tocmai la aceste două elemente esenţiale pentru viaţa omului: apa şi lumina. Mântuitorul transpune aceste elemente din plan material în plan spiritual, zicând despre Sine:
„Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (In 8, 12),
sau:
„Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea! Cel ce crede în Mine – precum zice Scriptura – râuri de apă vie vor curge din inima lui.” (In 7, 37 – 38).
Mântuitorul nu spune despre Sine că este „lumină”, ci mai mult, «Lumina lumii întregi». E lumina care luminează totul. E izvorul luminilor parţiale. Fiecare om reprezintă o oarecare lumină în lume, dar Hristos e Lumina care luminează sau, altfel spus, sensul întreg al lumii, cu toate sensurile parţiale pe care le cuprinde.
Cântarea de la sfârşitul slujbei Vecerniei numită „Acum slobozeşte” cuprinsă în Evanghelia după Luca în capitolul al II-lea, este o referire clară la o profeţie a Vechiului Testament cuprinsă la proorocul Isaia în capitolul al XLIX-lea. Când la 40 de zile a fost adus Pruncul Iisus la templu, ca să-L pună înaintea Domnului, a venit în întâmpinarea Lui „din îndemnul Duhului” un om din Ierusalim, temător de Dumnezeu, care „aştepta mântuirea lui Israel” şi căruia i se vestise că „nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului”.[1] Acest om, a cărui mărturie o consemnează Sfântul Evanghelist Luca, este primul martor al lui Iisus ca Dumnezeu şi Mântuitor, nu numai al lui Israel, ci şi al neamurilor, căci, primindu-L în braţele sale pe Pruncul Iisus, a zis:
„Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău (spus lui mai înainte), în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel.” (Lc 2, 29 – 32).
Dreptul Simeon, „plin de Duh Sfânt” a văzut începută în Iisus mântuirea lumii. Precum observă şi părintele Dumitru Stăniloae este aici o nuanţă care se impune atenţiei. Dreptul Simeon a văzut în Pruncul pe care L-a luat în braţe „mântuirea gătită de Dumnezeu” nu tuturor popoarelor, ci „înaintea feţei tuturor popoarelor”, „în faţa tuturor popoarelor”, căci nu toţi oamenii îl vor primi ca Mântuitor, dar toate popoarele vor şti de această mântuire, fiindcă ea se va arăta în faţa tuturor. În sensul acesta, Hristos va fi „lumină spre descoperirea neamurilor”, pentru că toate se vor face mai cunoscute unele altora, datorită unirii faţă de Hristos.[2]
Deoarece vine din Israel, „lumina spre descoperirea neamurilor” se face pentru acest popor „slavă”. Religia lui Israel este scoasă din condiţia de religie printre altele şi Iahve din condiţia de Dumnezeu printre alţii, cu care era mereu pus în competiţie. Iisus Hristos urma să-i înveţe pe oameni religia unică, cea valabilă pentru toţi, absolută, pentru că Dumnezeu este absolut, unul singur, pentru toată lumea. De aceea spune Hristos: „Cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”.[3] Aşadar lumina despre care vorbeşte Domnul Hristos nu are un sens cosmologic, aşa cum citim în Cartea Facerii, în capitolul I, ci are un sens hristologic şi soteriologic. Hristos este „Lumina” şi „Viaţa” lumii.
Sfântul Chiril al Alexandriei, în Comentariul la Evanghelia Sfântului Ioan, spune că:
„Cel ce urmează Mie, îl arată pe cel ce păşeşte pe urmele învăţăturilor Sale. Acesta nu va fi niciodată în întuneric, ci va spori în lumina vieţii. Domnul, fiind foarte iscusit în cuvinte, nu irită şi mai mult furia adversarilor Săi, spunându-le direct că vor rămâne în întuneric şi vor muri prin neascultarea lor, ci le spune aceasta în alt mod, făcând înţelesul cuvântului mai blând.”.[4]
Pentru farisei, cuvântul Mântuitorului „Eu sunt Lumina lumii” era de neînţeles. Sfântul Chiril afirmă că fariseii nu-şi puteau închipui dumnezeirea nevăzută a lui Hristos unită cu umanitatea văzută.[5] Nu-şi puteau închipui că în Iisus exista altceva decât umanitatea pe care o vedeau. De aceea îi şi reproşează: „Tu mărturisind despre Tine însuţi, mărturia Ta nu este adevărată.”.[6]
Când a vorbit despre Ioan Botezătorul, Iisus a spus: „Dacă mărturisesc Eu despre Mine Însumi, mărturia Mea nu este adevărată”.[7] Acum însă zice: „Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine Însumi, mărturia Mea este adevărată”.[8] Această a doua afirmaţie n-o contrazice pe prima. El Însuşi arată de ce: „fiindcă ştiu de unde am venit şi unde Mă duc”[9] – adică mărturia Lui nu este a unui om. Ştiu de unde sunt. Adică sunt Lumină din Lumină şi Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Nu sunt om, ci Dumnezeu întrupat. Omul trăieşte în prezent; el nu poate şti despre sine însuşi de unde vine şi unde merge. Numai Dumnezeu ştie. Spunând „ştiu de unde am venit şi unde Mă duc” Hristos arăta că Se va sui la ceruri la Tatăl Său, de unde S-a şi coborât. Aceste cuvinte „ştiu unde merg” sunt o dovadă de necontestat a puterii Lui dumnezeieşti.
Fără a şti nimic, adversarii Domnului Hristos îşi permit să judece. În contrast cu ei, Iisus zice că El nu judecă pe nimeni. Dacă Iisus nu judecă asemenea iudeilor aceasta nu înseamnă că trebuie să I se nege dreptul de a judeca. Judecata Lui este „adevărată”. De ce? Pentru că spunând că Se duce iarăşi la Tatăl, Iisus le arată conducătorilor iudei că va avea putere să-i judece şi să-i pedepsească pentru necredinţa lor. Precum El va fi veşnic ca om, aşa vor fi şi ei veşnici ca oameni. Dar El va fi veşnic şi ca Dumnezeu atotstăpânitor, pe când ei vor fi supuşi pedepsei veşnice.
Omul, oricât de bine ar judeca, este supus greşelii. De aceea nu este nici o judecată dreaptă, aici pe pământ, pentru că omul nu este atotştiutor. Judecata pe care o fac oamenii este relativă. De fapt, putem aminti că simbolul dreptăţii la greci este o fecioară care ţine în mână o balanţă, dar această fecioară este legată la ochi. Spunea cineva că dreptatea este biruitoare o singură dată şi aceasta este la Judecata de Apoi.
Explicând această pericopă, părintele Dumitru Stăniloae spunea:
„Judecata lui Hristos era dreaptă, pentru că nu era a Lui singur, ci a Lui şi a Tatălui. Cine e singur în judecata lui, poate să nu fie obiectiv, pentru că poate să-şi urmărească un interes individual. Dar când mai are pe un altul ca împreună-judecător, e înfrânat de la acest interes individualist. Dar Hristos nu putea avea acest interes, nu numai pentru că era Dumnezeu, ci şi pentru că era unit la maximum cu Altul, şi anume cu Tatăl.”.[10]
În Legea lui Moise, în Deuteronom, în capitolul al XVII-lea şi al XIX-lea, este menţionat că pentru judecată era nevoie de doi martori. Aşadar, Iisus arată că El şi cu Tatăl sunt doi martori în deplină concordanţă Unul cu Celălalt:
„Eu sunt Cel ce mărturisesc despre Mine Însumi şi mărturiseşte despre Mine Tatăl, Cel ce M-a trimis.” (In 8, 18).
Hristos este şi martor şi judecător. Ca Dumnezeu, Hristos nu-i judecă pe oameni pentru firea lor, dar îi judecă pentru că, fiind trimis de Tatăl ca om spre a-i mântui, ei dispreţuiesc această voinţă a Tatălui.
Pentru că a venit în lume pentru toţi oamenii, toţi vor fi judecaţi în Ziua cea de Apoi. La judecată, Domnul nu va ţine seama numai de dreptate, ci şi de milă. Însă nu o va arăta celor ce nu se roagă pentru milă.[11]
Părintele Teofil Părăian de la Mănăstirea Brâncoveanu spunea că, dacă s-ar întâlni cu Hristos, i-ar spune ceea ce i-a spus o viaţă întreagă, şi anume:
„Doamne, Iisuse Hristose, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.”.
[1] Lc 2, 25 – 27.
[2] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Sibiu, 1991, pp. 21 – 22.
[3] In 8, 12.
[4] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariul la Evanghelia Sfântului Ioan, p. 549.
[5] Nota 1035 a Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae la Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariul la Evanghelia Sfântului Ioan, în PSB 41, p. 550.
[6] In 8, 13.
[7] In 5, 31.
[8] In 8, 14.
[9] In 8, 14.
[10] Nota 1043 a Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae la Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariul la Evanghelia Sfântului Ioan, în PSB 41, p. 555.
[11] Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 116.
