Aspecte introductive
De fiecare dată când Domnul vorbește despre judecată, în sufletele auditoriului își face loc parcă o ciudată tresărire. Culmea, deși există o adevărată apetență în rândurile anumitor categorii de credincioși pentru lecturile eshatologice. Însă, în timp ce apocalipsa e un fapt general și-și are parcă spectaculosul, unul ce rezidă în stârnirea imaginației și crearea de proiecții care-i au în centru pe alții, judecata e o chestiune ce-ncepe dinspre particular. Cu siguranță, acest lucru contribuie la crearea unei anume percepții cu privire la ea. Și probabil, dorința de a nu leza sensibilități și de a nu speria, Îl face și pe Mântuitorul să nu abordeze foarte des acest subiect.
„Oile” și „caprele”
Atunci când o face, pune clar accentele. De această dată, leitmotivul îl reprezintă răsplata. În continuarea parabolei talanților, Dânsul vine să arate că sfârșitul lumii va fi acompaniat de judecată. Șezând pe tronul slavei Sale, Fiul Omului va lua pulsul umanității tuturor timpurilor: „Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre”. Comparația cu oile și caprele e și ea interesantă. Vine să vorbească despre un fapt îndepărtat și oarecum abstract în imaginarul social, folosind o imagine ce nu era străină unui popor pentru care păstoritul se constituia într-o îndeletnicire des întâlnită. Cu toții știau ce năzdrăvane sunt animalele din cea din urmă categorie în comparație cu cele din prima. Și mai înțelegeau și că acea separație se făcea cu scopuri bune. Lăsate împreună cele două specii de viețuitoare, ar fi dus la pustiirea turmei. Caprele ar fi ținut să ia în stăpânire pășunile cele mai bune, iar în urma lor, oile, mai sensibile, ar fi refuzat de bună seamă să mănânce.
Criteriile judecății
Separația va aduce cu sine încadrarea într-una din cele două categorii. Tertium non datur! Și va pricinui uimire. Și revoltă în anumite situații. Cei buni se vor mira când Domnul va motiva decizia de a-I fi plasați în vecinătate: „flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”. Așa-i firesc. Când fapta bună devine îndeletnicire cotidiană și își are rădăcinile într-o convingere sinceră, sălășluită în străfundul sufletului, nu ți se mai pare că faci ceva extraordinar.
Și reversul e valabil. Cei trimiși să se familiarizeze cu smoala și trăsăturile ei vor fi de-a dreptul revoltați. Vor lua decizia drept un afront personal: „Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit?” Atitudinea lor e una de-a dreptul arogantă. Se iau de piept cu Dumnezeu. Ceea ce nu-nțeleg ei e faptul că acea constatare nu viza interacțiunea cu o singură persoană, fie ea și Ipostasul Divin. Nu, ci cu umanitatea-ntreagă, în plămada căreia se găsea chipul Creatorului încă de la fruntariile zidirii! Dar, când sufletul ți-e opac, nu te mai interesează durerea celuilalt. Totul se rezumă la universul pe care l-ai decuplat de la legătura cu Divinul, iar acum plutește în deriva propriei sale întunecimi.
În loc de concluzii
Precum subliniază Mântuitorul însuși, judecata e o întâlnire. Pentru unii prima dintr-un lung șir al fericitelor întrevederi cu Domnul, pentru alții, cea din urmă, ce dă startul unei eternități chinuite. Aidoma îndrăgostitului care dorește să-și surpindă plăcut iubita, suntem chemați și noi să ne pregătim. Să fim atenți și sensibili la ceea ce așteaptă Domnul. Să ne atragem simpatia celor care-i sunt dragi și Lui. A oropsiților, suferinzilor, oprimaților de orice fel, a orfanilor și văduvelor… Și-a multor altora. Criteriul de selecție e unul cât se poate de inclusiv. Iar opțiunile variate. Depinde de noi cum știm ca, odată făcută alegerea, să devenim consecvenți în faptă și mărturisire. Dragostea nu e un fapt ce se rezumă la declarații. Are ramificații sociale, culturale, filosofice și spirituale. Și e acompaniată tot mereu de faptă. De nu, istoria ei se stinge în vecinătatea propriilor începuturi, aidoma unui foc de paie. Așa e și cu viața creștină. Spre a ne prezenta cum se cade în fața Celui ce șade pe tron, e nevoie să fim consecvenți și sinceri. Cu noi, în primul rând. Apoi cu Dânsul și cu ceilalți. Și de-o vom face, judecata nu va fi înfricoșătoare. Va rămâne o întâlnire, o clipă de bilanț. Un moment ce ne va purta înspre un deznodământ frumos. De nu…. Nu știu ce să zic! Să medităm împreună la acest aspect. Și-apoi, să trecem la faptă! Îndrăzniți!
