„Pădurea spânzuraților”, „Ion. Blestemul pământului, blestemul iubirii” sau „Ciuleandra” fac din Liviu Rebreanu unul dintre marii scriitori ai României secolului al XIX-lea.

S-a născut pe 27 noiembrie 1885 la Târlișua, în județul Bistrița – Năsăud, fiind primul dintre cei 14 copii ai familiei învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi.

În anul 1889 familia Rebreanu se stabilește în comuna Maieru, pe valea Someșului Mare, loc despre care scriitorul spunea: „În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu.” Unele episoade din Ion au păstrat cadrul toponimic și onomastic al Maierului,  Cuibul visurilor, cum mai este intitulat satul într-una din povestirile publicate de scriitor. Pentru a-i cinsti memoria, profesorul Sever Ursa, împreună cu un grup de elevi au înființat la Maieru casa memorială Liviu Rebreanu, acum Muzeul „Cuibul Visurilor”.

Urmează studiile la Năsăud și Bistrița, la colegiul care astăzi îi poartă numele, școala militară la Șopron, apoi la Academia militară din Budapesta. În capitala Ungariei, Rebreanu și-a materializat preocupările literare: lecturi, conspecte, proiecte dramaturgice. Tot în această perioadă a scris câteva satire în limba maghiară, rămase nepublicate.

În 1908 demisionează din postul de ofițer de la Gyula și revine în Prislopul Năsăudului, la casa părintească.

Debutul lui Rebreanu are loc în data de 1 noiembrie 1909 la Sibiu, în revista „Luceafărul”, condusă de O. Goga, cu povestirea  „Codrea (Glasul inimii)”.

„A trebuit să-mi dau seama că, dacă vreau să realizez ceva trebuie să nimicesc în prealabil, în sufletul meu și în mintea mea, tot ce mi-au împrumutat atâția ani de mediu străin, tocmai la vârsta cea mai accesibilă tuturor influențelor, și că aceasta nu se poate împlini cu adevărat decât acolo unde voi respira o atmosferă românească, absolut pură și ferită de miasmele de până ieri, adică în Țară și mai ales în București.”

Neînțeles de cititorii și scriitori contemporani, ajunge, la București, să trăiască o viață grea, cu multe lipsuri și pleacă la Craiova unde o va întâlni pe viitoarea soție, actrița Ștefana Rădulescu.

În 1912 revine la București unde activează ca reporter, pe perioada războiului, la revista Adevărul.

La propunerea lui Mihail Sadoveanu, în 1939, Rebreanu este ales membru al Academiei Române.

Ajunge, în două rânduri, director al Teatrului Național din București și conducător al Direcției educației poporului.

A luat parte, în 1942, la un turneu de conferinţe despre cultura românească, în mai multe orașe din Germania și Austria. În luna martie a călătorit la Zagreb şi Weimar, călătorii prilejuite de constituirea societăţii culturale pan-europene.

Universul romanelor lui Rebreanu este satul Transilvan al copilăriei și readuce țăranul român în atenția lumii literare. Grăitoare în acest sens sunt „Ion” și „Răscoala”, cel din urmă considerat o capodoperă a literaturii românești din toate timpurile. „Pădurea spânzuraților” a fost inspirat moartea fratelui său, Emil Rebreanu, condamnat pentru o tentativă de a dezerta pe front, din Armata Austro-Ungară, și a trece în tranșeele românilor în timpul Primului Război Mondial.

Liviu Rebreanu, a fost unul dintre puțini autori români care, până la urmă, s-a bucurat de succes în timpul vieții și de o situație financiară stabilă.

Grav bolnav, a murit în 1 septembrie 1944, la vârsta de 59 de ani la Valea Mare, Muscel. Mormântul său se află în Cimitirul Bellu din București. Este recunoscut drept un clasic al literaturii române și unul dintre cei mai prolifici scriitori ai țării noastre.