Evanghelia zilei: In 7, 1 – 13
În vremea aceea umbla Iisus prin Galileea, căci nu voia să umble prin Iudeia, deoarece iudeii căutau să-L omoare. Şi era aproape sărbătoarea iudeilor: Înfigerea corturilor. Deci au zis către Dânsul fraţii Lui: treci de aici şi du-Te în Iudeia pentru ca şi ucenicii Tăi să vadă lucrurile pe care Tu le faci, pentru că nimeni nu lucrează în ascuns, când doreşte să se facă cunoscut. Dacă faci acestea, arată-Te pe Tine lumii. Pentru că nici fraţii Lui nu credeau în El, atunci Iisus a zis către dânşii: vremea Mea încă n-a sosit; dar vremea voastră totdeauna este gata. Pe voi lumea nu poate să vă urască, dar pe Mine Mă urăşte, pentru că Eu îi spun în faţă că lucrările ei sunt rele. Voi duceţi-vă la praznic. Eu nu merg la praznicul acesta, căci vremea Mea nu s-a împlinit încă. Şi spunându-le acestea, a rămas în Galileea. Dar după ce s-au dus fraţii Săi la sărbătoare, atunci şi El s-a dus la praznic, dar nu în văzul tuturor, ci cam pe ascuns. Iar iudeii îl căutau la praznic şi ziceau: unde este Acela? Şi neînţelegere multă era pentru dânsul în mulţime, fiindcă unii ziceau: este bun, iar alţii ziceau: nu, ci amăgeşte poporul. Însă, de frica iudeilor, nimeni nu vorbea de Dânsul pe faţă.
Fraţii Domnului
Sărbătoarea Corturilor era una dintre marile sărbători iudaice. Ea se ţinea toamna, timp de opt zile, fiind la origine o sărbătoare a recoltei. În apropierea acestei sărbători, fraţii lui Iisus l-au îndemnat, zicându-i: „Arată-Te pe Tine lumii”.[1]
Trebuie să menţionăm dintru început cine sunt aceşti fraţi ai Domnului. Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu, într-o notă explicativă la Evanghelia după Matei, capitolul al XII-lea, spune următoarele:
„Cuvântul grecesc «adelfoi», înseamnă nu numai fraţi, în înţelesul propriu, ci şi «rude apropiate», în special «veri». Limbajul biblic se cere abordat nu numai filologic, ci şi în dimensiunea lui interioară. Iisus are doar 12 ani când mama Sa îl află în templu. Deşi ea ştie cel mai bine că nu Iosif este tatăl Lui, îi spune: «Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat». Cuvântul, astfel rostit în planul social şi juridic, este «prins din zbor» de Iisus, Care îl transferă imediat în planul duhovnicesc şi-l majusculează, spunând: «Întru cele ale Tatălui Meu trebuia să fiu». Văzut din două perspective diferite, acelaşi cuvânt are un conţinut diferit. Acelaşi transfer se petrece în cuvântul fraţi. Verii Îi sunt prezentaţi lui Iisus ca fraţi reali, deşi nu sunt.”.[2]
Revenind la mesajul pericopei biblice, spunem că îndemnul „fraţilor” lui Iisus este acela al necredinţei. Ei credeau că Iisus este în stare să facă minuni, dar nu percepeau încă semnificaţia minunilor pe care deja le văzuseră. Există o mare deosebire între „vremea” lui Iisus şi cea a „fraţilor” Săi (şi a lumii, în general). Astfel, suirea la Ierusalim a „fraţilor” lui Iisus, lipsită de vreo semnificaţie aparte, poate avea loc oricând. Însă „vremea”[3] lui Iisus este hotărâtă de Tatăl şi are o însemnătate unică.
Iisus ajunge la templu la mijlocul praznicului. În faţa mulţimii adunate acolo, Iisus nu începe prin a săvârşi minuni, cum voiseră „fraţii” Săi. El învaţă doar prin Cuvântul Său, care este de o mare profunzime, prin care suscită mirarea iudeilor: „Cum ştie Acesta carte fără să fi învăţat?”.[4]
Acelaşi lucru l-au spus iudeii atunci când Iisus a învăţat în sinagoga din Nazaret. Fiind uimiţi de învăţătura şi de înţelepciunea lui, se întrebau între ei, zicând:
„De unde are El acestea? Şi ce este înţelepciunea care I s-a dat Lui? Şi cum se fac minuni ca acestea prin mâinile Lui? Nu este Acesta fiul teslarului? Nu se numeşte mama Lui Maria şi fraţii Lui: Iacov şi Iosif şi Simon şi Iuda? Deci, de unde are El toate acestea?” (Mt 13, 54 – 56; Mc 6, 2 – 3)
Şi l-a zis Iisus:
„Nu este prooroc dispreţuit, decât în patria sa şi între rudele sale şi în casa sa.” (Mt 13, 57; Mc 6, 4).
Deşi erau apropiaţi prin nume de Iisus, fraţii Săi, sau mai bine zis, rudele sale, nu erau cu Iisus. De fapt, apropierea sau depărtarea nu se măsoară prin distanţă, sau prin înrudire, ci prin comuniunea inimii. Nici chiar închisoarea nu poate întemniţa iubirea pe care o are cineva pentru persoana iubită:
„Zidurile închisorii nu pot să-l închidă pe cel ce iubeşte, căci el aparţine unui imperiu ce nu este al lucrurilor, şi îşi bate joc de ziduri. Iar dacă fiinţa iubită există undeva, chiar dacă în acest moment ea este cufundată într-un somn asemănător morţii, iar lui nu-i foloseşte la nimic, şi chiar dacă înalţi ziduri de fortăreţă între ea şi el, sufletul lui va fi totuşi hrănit de prezenţa ei şi nu vei reuşi să-i desparţi, căci deşi zăvorât, sufletul lui trece dincolo de zidurile închisorii.”.[5]
Dacă raportăm acest cuvânt la relaţia dintre credincios şi Hristos, putem spune că toţi preoţii ortodocşi care au fost închişi în timpul regimului comunist nu au putut fi despărţiţi de Hristos. Toţi cei care au fost închişi pentru mărturisirea credinţei îşi băteau joc de ziduri, căci zidul nu poate rupe comuniunea dintre Hristos şi credincios.
Pentru cei închişi această experienţă, care le-a marcat cealaltă parte a vieţii, a fost o trăire mistică în şi cu Hristos. Părintele profesor Dumitru Stăniloae spunea că în închisoare a învăţat rugăciunea, vorbirea cu Dumnezeu; filosoful Petre Ţuţea spunea că aici a dobândit adevărata libertate; scriitorul Nicolae Steinhardt şi-a numit memoriile din celulă Jurnalul fericirii, iar poetul Radu Gyr într-una din poeziile cuprinse în volumul Sângele temniţei mărturiseşte zicând:
„As’noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist, ce înalt era Christ!
Luna-a intrat după El în celulă
şi-L făcea mai înalt şi mai trist.
(…)
M’am ridicat de subt pătura sură:
– Doamne, de unde vii? Din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gură
şi mi-a făcut semn să tac…
A stat lângă mine pe rogojină:
– Pune-Mi pe răni mâna ta.
Pe glezne-avea umbre de răni şi rugină,
parcă purtase lanţuri, cândva…
(…)
Când m-am trezit din grozava genună,
misroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
numai Iisus nu era nicăiri…
Am întins braţele. Nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul. Niciun răspuns.
Doar razele reci ascuţite-n unghere,
cu suliţa lor m-au împuns.
– Unde eşti, Doamne? – am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui.
M’am pipăit, şi pe mâinile mele
am găsit urmele cuielor Lui…”[6]
Două suflete care trăiesc în comuniune nu pot fi separate. Întâlnirea cu Hristos poate fi posibilă pentru oricine. Dacă am călători împreună cu Hristos cel istoric, putem să nu Îl recunoaştem, căci pe Hristos îl (re)cunoaştem cu adevărat în Taina Sfintei Euharistii. Ne întâlnim atunci cu Hristos euharistic. Prin urmare, misiunea noastră de după Înviere este de a crede în Iisus Hristos istoric şi de a trăi în Iisus Hristos euharistic.
[1] In 7, 4.
[2] Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuagintă, redactată şi adnotată de ÎPS Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 1475.
[3] „Vremea” respectiv „ceasul” – cf. In 2, 4.
[4] In 7, 15.
[5] ANTOINE DE SAINT-EXUPERY, Citadela, Ed. RAO, Bucureşti, 1993, p. 185.
[6] RADU GYR, As’noapte, Iisus…, în vol. Sângele temniţei. Balade, Ed. Marineasa, Timişoara, 1992, pp. 25 – 26.
