Monarhia în România

de | mai 13, 2020

Bun găsit, stimaţi ascultători! Sunt Maxim Morariu şi vă invit la o întâlnire cu istoria. Săptămână de săptămână, pe calea undelor, vom descoperi împreună chipuri şi poveşti frumoase şi vom înţelege că istoria este, într-un fel, încă vie. Vom învăţa din pilda înaintaşilor şi cine ştie, poate vom reuşi să devenim noi înşine creatori de istorie. Astăzi, vă propun să călătorim în timp, în istoria noastră recentă, ca stat. Ea este legată într-un mod frumos şi interesant de prezenţa monarhiei, a regilor şi reginelor.

Deşi aceasta a devenit forma oficială de guvernământ a ţării noastre în anul 1881, s-ar putea spune că rădăcinile ei sunt mult mai adânci. Astfel, regele Carol I de Hohenzollern Sinmaringen, primul nostru monarh, a urcat ca tron în anul 1866. Iniţial a fost principele unei uniuni de ţărişoare aflate, cel puţin formal, sub suzeranitate otomană. Apoi, din 1877, a devenit conducătorul unui stat independente pentru ca, din 1881, ţara sa să se transforme în regat. Din 1866 şi până în 1947, când comuniştii îl vor obliga pe Regele Mihai I să abdice, Carol şi urmaşii săi vor conduce România. De numele şi eforturile instituţiei monarhice se leagă adoptarea primei constituţii româneşti, datând din anul 1866. Prinţul Carol va reuşi atunci, în ciuda tututor piedicilor, să ofere ţării un document care să-i stabilească prerogativele domniei, să normeze separarea puterilor în stat şi să menţioneze că România este „un stat naţional, suveran şi indivizibil”. Asta, în contextul în care încă ne aflam sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Text de influenţă belgiană, căci ţara aceea era în momentul adoptării constituţiei cea mai asemănătoare cu a noastră ca realitate socială şi formă de guvernământ, constituţia ne va plasa în rândul naţiunilor europene care au făcut un pas important înspre modernizare.

Nepotul lui Carol, Regele Ferdinand, va fi apoi cel care se va îngriji de a doua constituţie, din anul 1923, ce va consfinţi anumite drepturi şi realităţi următoare Marii Uniri. Şi în evenimentele din 1918, Casa Regală va avea o contribuţie aparte. Monarhul va fi atunci secondat de o prezenţă feminină de care generaţiile viitoare îşi vor aduce cu certitudine aminte: Regina Maria. Ea va avea un rol aparte în susţinerea moralului celor de pe front, căci va vizita soldaţii în prima linie, îi va alina şi decora pe cei răniţi, va deschide orfelinate, ce se vor ocupa de creşterea copiilor celor căzuţi pentru apărarea patriei şi va întreţine relaţii diplomatice de prim rang, care ne vor fi de mare ajutor în vremea Unirii. La Paris, la conferinţa de pace, prezenţa ei va contribui la o schimbare radicală a atitudinii Marilor Puteri în raport cu ţara noastră. Datorită felului ei carismatic de a fi şi a eforturilor diplomatice ale oamenilor vremii, se va realiza ceea ce numim Marea Unire.

Şi cu Biserica, monarhia a avut legături aparte. Catolic din naştere, regele Carol întâi va sfârşi prin a fi excomunicat o vreme, pentru faptul de a fi decis să-şi boteze urmaşii în credinţa ţării pe care o conducea. Episcopii ortodocşi îi vor fi adesea sfetnici buni, iar Biserica va beneficia de pe urma reformelor monarhice. Sub urmaşul său, în semn de preţuire pentru contribuţia adusă la evenimentul Marii Uniri, toţi episcopii şi liderii religioşi de pe teritoriul ţării vor deveni membri de drept ai Parlamentului. Acest statut se va menţine pe toată durata perioadei interbelice, comuniştii fiind cei care vor denunţa în chip abuziv acest privilegiu.

Multe alte ramuri ale vieţii şi societăţii româneşti au avut de asemenea de beneficiat de pe urma eforturilor regilor, reginelor sau ale diverselor instituţii monarhice. Înspre finele perioadei interbelice, „Fundaţia Regală Carol al II-lea” va avea un rol aparte în descoperirea şi valorificarea culturii autohtone.

Desigur, au existat şi momente mai puţin luminoase în acest interval istoric, în care destinul României s-a intersectat cu cel al Monarhiei. Şi despre acestea vom vorbi la timpul potrivit. Săptămână de săptămână, vom purcede aşadar, în descoperirea tainelor istoriei noastre, pornind de la rolul jucat de monarhii noştri, iar apoi şi de alte personalităţi. Vă invit să-mi fiţi alături şi vă promit nu doar poveşti frumoase, ci şi învăţăminte şi momente care vă vor smulge uneori  o lacrimă rătăcită în colţul ochiului sau al năfrămii. De ce? Pentru că „istoria ne face să trăim şi după moarte!” Rămâneţi alături de noi!

Vă îmbrăţişează cu mult drag,

al vostru ieromonah Maxim Morariu

Fapte și personaje ale istoriei
Fapte și personaje ale istoriei
Monarhia în România
Monarhia în România
/

Mai multe

Rațiunea nu primește, iar inima nu poate | Duminica a 19-a după Rusalii

Rațiunea nu primește, iar inima nu poate | Duminica a 19-a după Rusalii

Ev. Luca 6, 31-36 Predica de pe munte - Iubirea vrășmașilor „Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor...

Cum simplificăm o viață tot mai complicată? (ep 13)

Cum simplificăm o viață tot mai complicată? (ep 13)

„Părintele Isidor nu-şi întrerupea niciodată postul: ţinea în permanenţă plăcutul post al abţinerii de la vorba cea multă. De la mâncăruri şi băuturi de soi se abţinea oricum tot timpul, de vreme ce nu avea de nici unele dintre aces­tea. Căci el nu avea nimic, iar...

Categoria Psalmilor de implorare (penitențiali): Psalmul 37 (38)

Categoria Psalmilor de implorare (penitențiali): Psalmul 37 (38)

Psalmul acesta de lamentație scoate la iveală o deosebită sensibilitate morală. Poate fi vorba de o boală misterioasă și grea, probabil lepră l-a lovit pe protagonistul acestui psalm. Din perspectiva doctrinei vechitestamentare a retribuției, această boală este trăită...