Răspândirea învățăturii lui Hristos dincolo de perimetrul marilor centre urbane ale Imperiului Greco-Roman a dus la constituirea de noi biserici locale, apariția parohiilor însemnând extinderea Euharistiei unice săvârșită sub conducerea Episcopului în tot cuprinsul geografic al unei dioceze.
Această extindere a Euharistiei nu a fărâmițat în entități de sine-stătătoare Trupul unic a lui Hristos, adică Biserica. De obicei, comunitățile euharistice sau bisericile locale din epoca primară aveau mai mulți preoți care formau așa-numitul prezbiterium, adică sfatul, soborul, consiliul Episcopului. Preoții săvârșeau actele de cult împreună cu Episcopul, dar și singuri, atunci când se întâmpla ca el să nu fie de față, fiind multe situații de acest fel.
Comunitățile creștine, păstorite de preoții aflați în ascultare față de Episcopul care-și avea reședința în marile centre urbane, au început să apară încă de la sfârșitul secolului al III-lea.
Vă propun, așadar, pentru întâlnirea de astăzi, o istorie a evoluției parohiei și a relației acesteia cu ierarhia.
