„Schimbarea la Faţă a Domnului” în iconografia ortodoxă

de | aug. 7, 2021 | Teologia Icoanei

Imagine: Teofan Grecul, Schimbarea la Faţă, tempera pe lemn, 1403, Galeria Tretiakov, Moscova

Izvorul temei iconografice se află în Noul Testament şi îl întâlnim în Evangheliile după Matei, Marcu, Luca, precum şi în a doua epistolă a Sfântului Petru.  Pericopa de la Sfântul Matei ne istoriseşte faptul că Iisus a luat cu sine pe Apostolii Petru, Iacov şi Ioan şi s-au suit pe muntele Taborului schimbându-se la faţă înaintea lor. El purta haine strălucitoare, alături fiind profeţii Vechiului Testament, Moise şi Ilie.

            Scena este împlinită de cuvintele Tatălui şi de norul luminos: Acesta este Fiul meu cel iubit, în care bine am voit. Pe acesta să-l ascultaţi (Matei 17, 5 )

            Sfântul Evanghelist Marcu sintetizează acest eveniment, relatând faptul că Iisus s-a schimbat la faţă înaintea lor, iar veştmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi aşa pe pământ înălbitorul[1] (Marcu 9, 3).

            Dintre Sfinţii Părinţi, Sfântul Ioan Gură de Aur constata spaima apostolilor ce au căzut cu faţa la pământ la vederea luminii puternice, iar Sfântul Grigorie Palama este cel care dezvoltă tema luminii necuprinse şi necreate a lui Dumnezeu ce s-a arătat pe Tabor.[2]

Momentul sărbătoresc este cinstit la data de 6 august, despre acest eveniment se crede că ar fi fost ţinut încă din veacul al IV-lea de către Sfânta Elena, pe locul de pe muntele Taborului, acolo unde Domnul s-a schimbat la faţă.[3] Atât în Răsărit, cât şi în Apus serbarea ei o aflăm a fi menţionată încă din prima jumătate a veacului al V-lea, de când avem cuvântări festive ţinute de patriarhul Proclu al Constantinopolului, de Sfântul Chiril al Alexandriei, de papa Leon cel Mare.

            În întreg Răsăritul ţinerea acestui praznic se va generaliza prin secolul al VIII-lea când Sfinţii Ioan Damaschinul şi Cosma Melodul compun imnuri pentru slujba zilei[4].

            La noi în ţară, sărbătoarea împărătească este cunoscută şi sub numele de Preobrajenia sau Probejenia.[5]

Icoana sărbătorii este inclusă în cele 12 icoane prăznicare, aflându-se așezată în registrul superior al catapetesmei, deasupra icoanelor Mântuitorului şi a Fecioarei Maria cu Pruncul.

Iconografia temei e aproape aceeaşi, neschimbată, cuprinzând într-o formă sintetică trei munţi stilizaţi pe a căror vârfuri sunt aşezaţi Mântuitorul în centru şi profeţii Moise şi Ilie în cele două părţi simetrice. La baza muntelui sunt pictaţi cei trei Apostoli amintiţi, astfel se poate sesiza contrastul vădit între cele două părţi compoziţionale. Partea superioară, în care Hristos apare ierarhizat şi static, dominat de o pace transcedentală, împrejmuit de figurile lui Moise şi Ilie, ce construiesc împreună un cerc perfect. Partea inferioară prezintă pe cei trei Apostoli care par a fi aruncaţi de pe vârful abrupt, înspăimântaţi de viziunea strălucitoare. Aceasta opoziţie accentuează cu mijloace artistice caracterul necreat al luminii în icoana Schimbării la Faţă.[6]

Descrierea călugărului athonit Dionisie din Furna dă indicațiile și modul în care trebuie a fi redată scena în iconografie:

Munte cu trei vârfuri în vârful cel din mijloc Hristos, cu haine albe ca lumina, stând şi binecuvântând, şi împrejurul Lui lumină cu raze în vârful cel din dreapta proorocul Moise, ţinând tablele, iar în vârful cel de-a stânga, Ilie şi amândoi stând plecaţi ca nişte slugi cu rugăminte, privind către Hristos. Şi din jos de Hristos trei apostoli Petru, Iacov şi Ioan fratele lui, zăcând jos pe brânci cu faţa la pământ şi uitându-se în sus uimiţi. Şi dinapoi, pe o parte a muntelui, iarăşi Hristos, suindu-se cu cei trei apostoli şi arătându-le vârful muntelui. Şi de cealalaltă parte a muntelui, iarăşi apostolii coborându-se cu frică şi uitându-se înapoi, şi Hristos se coboară pe urma lor binecuvântându-i.[7]

Mântuitorul Hristos este elementul central al compoziţiei, El nu atinge cu picioarele muntele, aşezat fiind într-o mandorlă formată din cercuri concentrice ce simbolizează totalitatea sferelor univesului creat. Aceste cercuri cuprind misterele creaţiei divine. Prezenţa unei stele cu cinci colţuri înscrise în spaţiul circular, ilustrează norul luminos, semn al Duhului Sfânt şi izvor transcendental al energiilor divine. Iisus este pictat în veșminte de culoarea albă, strălucitoare; simbolizând curățenia divină așa cum citim: Cel ce te îmbraci cu lumina ca și cu o haină (Psalmul 103, 2). Iisus cu mâna dreaptă binecuvintează, iar cu mâna stângă susține un filacter înfășurat, simbol al propovăduirii. Din trupul transfigurat al Mântuitorului se văd pornind raze, ele semnifică puterea slavei divine care îi luminează, nu doar pe Profeții Moise și Ilie, dar și pe celalți trei Apostoli. Acest semn iconic indică, cu precădere prezența Duhului Sfânt, aidoma norului luminos.

În raport cu lumina ce strălucea pe chipul lui Moise, lumină datorată slavei venite din afară, după revelația de pe muntele Sinai, fața Domnului a apărut pe muntele Taborului ca un izvor dătător de lumină dumnezeiască, devenită accesibilă omului.[8]

Sfinții Prooroci Moise și Ilie sunt redați în poziții simetrice, de o parte și cealaltă a Mântuitorului se află de-a stânga, Ilie și de-a dreapta, Moise. Cei doi profeţi simbolizează Legea Veche şi profeţiile, moartea şi viaţa, deoarece Moise a murit, dar Ilie a fost răpit viu la cer într-un car de foc; cei doi sunt consideraţi mari vizionari de pe munţii Sinai şi Carmel.[9] Moise este redat tânăr, sugerând ideea că omul cu viață și încredere în Dumnezeu este mereu tânăr, el ține în mâinile sale Tablele Legii. În sfârșit, în mod simbolic în acest episod Moise, cel ce a văzut slava lui Dumnezeu se află acum în fața Cuvântului divin[10]. Ilie este înfățișat ca un bătrân, cu părul lung, simbolizând înțelepciunea veșnică a lui Dumnezeu[11].  Cei doi sfinți sunt pictați în picioare, cu trupul puțin aplecat într-o atitudine plină de respect și cucernicie față de Hristos. Culmile sau vârfurile munților pe care apar ne duc cu gândul la aleșii lui Dumnezeu care sunt desăvârșiți în virtuți, de aceea ei au nimburile sfințeniei. Conform relatării Sfântului Evanghelist Luca (9, 31), cei doi profeți s-au arătat în slavă, de aceea în unele icoane ei sunt zugrăviți în interiorul cercului luminos[12].

Sfinții Apostoli Ioan, Iacov și Petru sunt pictaţi în genunchi, ridicând braţele în gestul rugăciunii, în timp ce Sfântul Petru este redat cu capul plecat, ferindu-se de lumina cea mare şi purtând în mână un cort mic[13]. Gestul sau expresia mișcării lor definește deopotrivă teama, uimirea și bucuria la vederea Domnului și la auzul glasului Tatălui celui ceresc.[14] Poziția lor în icoană rămâne tradițională, canonică, chiar dacă în decursul veacurilor se vor înregistra și excepții de la regulă. Petru este prezent în partea dreaptă, Ioan se definește în centru și Iacob în stânga. Existența lor în număr restrâns, doar de trei este cerută și de Legea lui Moise pentru adeverirea publică a unei mărturii. Dacă Moise și Ilie simbolizau Tărâmul Morților și Cerul, ucenicii chemați de Domnul îi reprezintă pe cei vii de pe pământ, aflați sub pronia divină.

Prezența deopotrivă și a profeților Vechiului Testament și a Apostolilor exprimă urcușul spre desăvârșire la care ne cheamă Iisus, spre trezvie și râvnă pentru Dumnezeu.

Câteodată, în icoanele de secol al XV-XVI-lea, Hristos alături de cei trei învățăcei sunt figurați de o parte și de alta a muntelui în niște nișe adânci, idee ce sugerează urcarea și coborârea. Aceste scene adiacente chiar dacă îmbogățesc plăsmuirea iconică ele distrag atenția de la elementul principal al Transfigurării de pe Tabor.

 În unele reprezentări, cele trei figuri de la baza compoziţiei sunt pictate fără nimburi, iar alteori, precum în veacul al XI-lea, mandorla îl încadrează doar pe Iisus. În iconografia slavă, și nu numai, Apostolii sunt pictați căzuți, plonjând de pe munte, cu capul în jos, sau ascunzându-și ochii de lumina Mântuitorului. Acest amănunt a fost inspirit iconarilor din Evanghelia după Matei (17, 6), unde se amintește de faptul că ucenicii au căzut cu fața la pământ.

Muntele Tabor este un loc privilegiat de rugăciune și jertfă, muntele ocupă un loc fundamental în peisajul biblic la fel ca și templul. El înseamnă îndepărtarea de ceea ce este lumesc și îl apropie pe om de Dumnezeu, fiind prin tradiție spațiul revelației dumnezeiești. În icoană el se prezintă având trei vârfuri, la început cel din mijloc era mai mare și era colorat diferențiat de celelalte două.[15]

Norul prezent și în icoană estemenționat în versetul 34 din Evanghelia după Luca, norul, semnifică prezența lui Dumnezeu, fiind și punctul final al evenimentului. Totodată acoperirea și umbrirea ucenicilor reprezintă iubirea Sfintei Treimi prezentă la acest episod biblic.[16]

            Revenind la înţelesurile profunde ale temei şi corelând profunzimea ei simbolistică ne îndreptăm atenţia şi spre actul liturgic al Schimbării la Faţă. El este retrăit de credincioşii ce participă la Sfânta Liturghie din ziua praznicului. Troparul zilei tălmăceşte taina pătrunderii celor sfinte de către mintea omenească, astfel: Schimbatu-Te-ai la faţă, în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea; strălucească şi nouă, păcătoşilor, lumina ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie![17] (Glas 7)

Existentă în centrul creștinismului, al cărui scop ultim îl revelează, Schimbarea la Față se regăsește și în centrul iconografiei, dându-i temele esențiale: Lumina și Slava.[18]

Prin Schimbarea la Față Iisus este întărit în patima Sa, iar ucenicii au fost chemați la credincioșie, fiindu-le dat sa guste din Slava viitoare și noua înfățișare trupească. Prezența lui Iisus la finalul Evangheliei reprezintă simbolul credinței și al vieții noastre.


[1] I. D. Ştefănescu, Iconografia artei bizantine şi a picturii feudale româneşti, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1973, p. 99.

[2] Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003, pp. 226, 227.

[3] Daniel Rousseau, Icoana feței Tale, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, p. 179.

[4] Vasile Manea, Întâlnirea cu Dumnezeu exprimată în icoana Schimbării la Față, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2006, p. 79.

[5] Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica generală…, p. 207.

[6] Paul Evdochimov, Arta icoanei, o teologie a frumuseţii, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1992,  p. 256.

[7] Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Ed. Sophia, Bucureşti, 2000. p. 109.

[8] Gerhard Maier, Evanghelia după Luca, Ed. Lumina Lumii, Korntal, 1999,  pp. 405, 406.

[9] Ibidem, p. 256.

[10] Michel Quenot, Înviere Învierea şi icoana, Ed. Christiana, Bucureşti, 1999, p. 172.

[11] Ibidem, p. 172.

[12] Mărturiile icoanei, broșură, Sfânta Mănăstire Antim, 2009, pp. 9, 11.

[13] Gerhard Maier, Evanghelia după Luca, p. 408.

[14] Ibidem, p. 408.

[15] Gerhard Maier, Evanghelia după Matei, Ed. Lumina Lumii, Korntal, 1999, p. 574.

[16] Gerhard Maier, Evanghelia după Luca, p. 409.

[17] Liturghier, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2000, p. 386.

[18] Michel Quenot, Învierea şi icoana, p. 177.

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/marcelmuntean/" target="_self">Prof. Dr. Marcel Muntean</a>

Prof. Dr. Marcel Muntean

Profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, specializarea Artă sacră.

Ultimele articole

Hristos Vindecătorul

Hristos Vindecătorul

Aspecte introductive Ar fi multe de spus cu privire la această pericopă. Ar fi și mai multe de înțeles dintr-o lectură făcută cu inima, a pasajului în cauză.Hristos, cel se prezintă în ipostaza Semănătorului vine apoi să potolească furtuna. Iar ulterior să izgonească...

Sfinții Mărturisitori Ardeleni și statornicia în credință

Sfinții Mărturisitori Ardeleni și statornicia în credință

Sărbătoarea noastră din 21 octombrie este una relativ nouă ca pondere în viața liturgică a comunităților ortodoxe din Transilvania. Doar de câțiva ani este consemnată cu roșu în calendarele creștine ortodoxe ale eparhiei noastre, deși acești sfinți mărturisitori și...

Mai multe din Teologia Icoanei
Sărbătoarea și icoana Nașterii Maicii Domnului

Sărbătoarea și icoana Nașterii Maicii Domnului

Praznicul luminos al Nașterii Născătoarei de Dumnezeu este o taină, chiar dacă Sfânta Scriptură nu amintește direct despre acest eveniment, Sfânta Tradiție păstrează peste veacuri moștenirea vie a venirii pe lume, a celei ce va zămisli în pântecele sale pe Mântuitorul...

Tâlcuind icoana Adormirii Maicii Domnului

Tâlcuind icoana Adormirii Maicii Domnului

Cinstirea pe care Biserica creştină i-a închinat-o Fecioarei Maria este străveche, iar cultul ei datează încă din veacul al V-lea, după Sinodul al III-lea ecumenic de la Efes din anul 431, atunci când ea a fost recunoscută drept Născătoare de Dumnezeu (Theotokos)....

Înălțarea Domnului – icoană de mare praznic împărătesc

Înălțarea Domnului – icoană de mare praznic împărătesc

Evenimentul ridicării cu trupul la cer a Mântuitorului este prezentat în Faptele Apostolilor, el desfășurându-se pe Muntele Măslinilor, în vecinătatea Ierusalimului (Fapte 1, 9-12). Sfântul Evanghelist Marcu ni-l înfățișează astfel: Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit...

Mironosiţele la mormânt între cuvânt și reprezentarea iconografică

Mironosiţele la mormânt între cuvânt și reprezentarea iconografică

În iconografia răsăriteană evenimentul crucial din istoria mântuirii, cel al Învierii Mântuitorului Hristos sau al Pogorârii la iad este tâlcuit artistic în câteva variante. Prima dintre acestea cunoscută și sub numele de Anastasis ni-l înfățișează pe Iisus, călcând...

Închinarea Magilor oglindită în icoane

Închinarea Magilor oglindită în icoane

Inspirată din textul evanghelic, tema Închinarea Magilor o întâlnim în iconografie încă din veacul al II-lea. Sfântul Evanghelist Matei (2, 1-22) prezintă evenimentul explicând, cu multe detalii, circumstanţele naşterii Mântuitorului întâmplate în timpul lui Irod...