Întâmpinarea Domnului sau așa cum era consemnată la noi, Stretenie este o sărbătoare prăznuită pe 2 februarie. Ea reamintește și cinstește momentul în care pruncul Iisus este adus la Templul din Ierusalim de Fecioara Maria și de către Dreptul Iosif, conform rânduielilor Legii Vechiului Testament: după 40 de zile, fiecare nou-născut de parte bărbătească era închinat lui Dumnezeu.

Despre vechimea sărbătorii și instituirea ei aflăm de la pelerina Aeteria, în veacul al IV-lea, care menționează celebrarea ei cu multă solemnitate la Ierusalim, fiind mai apoi prăznuită și la Constantinopol, în vremea împăraților Iustin și Iustinian, în secolul al VI-lea. La Roma va fi ținută începând cu cel de-al VII-lea veac[1].

Evanghelia scrisă de Sfântul Luca a rămas memorabilă atât pentru celebrarea liturgică, cât și ca izvor iconografic al temei (Lc. 2, 22-39).

Primele reprezentări iconice coboară până în veacurile al V-lea și al VI-lea, subiectul religios definitivându-se după Iconoclasm, tipologia și structura scenei rămânând neschimbată până astăzi.

Cinci personaje precum: Maica Domnului cu Hristos, Sfântul Simeon, Iosif și Prorocița Ana sunt incluse în compoziția simetrică, ce se încadrează într-un spațiu închis, care face referire la Templul din Ierusalim.

Icoana cu tema Întâmpinării Domnului din Colecția Muzeului Național al Unirii de la Alba-Iulia aparține zugravului Gheorghe Tobiaș de la Abrud, pictor muralist și de icoane, care și-a desfășurat activitatea în secolul al XVIII-lea.

Se cunosc puține date despre acest zugrav care era și preot și descindea dintr-o întreagă familie de preoți din zona Munților Apuseni. Numele său apare inscripționat la proscomidiarul bisericii din Lăzești: „1749 fiind zugrav din Abrud Tobiaș Popa Ghiorghie Zidarul (sic)”, pentru ca mai apoi în 1756, la biserica din Geogel să se iscălească: „Zugrav Tobie popa Gheorghie”. Stilul său este caracterizat printr-un desen solid, viguros, purtând amprenta școlii brâncovenești[2]. Detaliile anatomice și structura compozițională, alături de coloritul rafinat, bine nuanțat, se înscriu în această tradiție.

Scena grupează de o parte și de alta figurile iconizate așezate înaintea unei arhitecturi, care, cu siguranță, ne duc cu gândul la cuvântul evanghelic ce consemnează prezența lor la templu.

În partea stângă a lucrării observăm trei personaje, rânduite una după cealaltă. Sfântul Iosif, pășind înainte, ține în faldul mantiei sale prinosul părinților săraci, doi porumbei sau două turturele, păsări ce simbolizează cele două Testamente.

Între Iosif și Fecioara Maria se observă, chipul fragmentar al unei femei înveșmântate în verde. Este Sfânta Ana, fiica lui Fanuel, care era de optzeci și patru de ani și care îl aștepta pe Mesia rugându-se și postind (Lc. 2, 37). În unele icoane, ea susține un filacter desfășurat pe care se poate citi: „Pruncul a întărit cerul și pământul[3]”.

Maica Domnului, tânără, având brațele întinse și palmele deschise într-un gest ce subliniază și ideea de rugăciune, încheie grupul din partea stângă, ea fiind redată înaintea Sfântului Simeon cu Pruncul Iisus, în partea opusă.

Fața Născătoarei de Dumnezeu cu ochii larg deschiși, cum sunt de altfel și celelalte portrete, poartă mărturia talentatului zugrav Gheorghe, ce investește, dincolo de talent, multă dăruire în exprimarea mesajului biblic, dar și a frumuseții estetice a chipurilor.

Înaintea Fecioarei Maria este înfățișat bătrânul Simeon, cu părul și barba albe, puțin aplecat de spate, asemenea unui om bătrân. Mantia roșie prinsă în partea de sus, precum și treapta pe care stă ni-l arată cu demnitatea sa. Bătrânul sfânt îl ține pe Iisus cu amândouă mâinile acoperite în semn de venerare, parcă înălțindu-l, arătându-l lumii.

Cuvintele rostite de Primitorul de Dumnezeu, căci așa i se mai spune Sfântului Simeon, au devenit profetice prin cele trei „Cântări ale Noului Testament”, una dintre ele intonându-se la fiecare slujbă a Vecerniei din timpul anului bisericesc: „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor; lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău, Israel“ (Lc. 2, 29-32).

Hristos Prunc, plasat în centrul temei iconografice e pictat din față, așa cum apare și în alte scene omonime. El are o tunică albă și binecuvântează cu ambele mâini. În jurul capului se vede nimbul cruciger.

Ritmul personajelor se ordonează cu cel al zidului, turnurilor și clădirilor zvelte, zugrăvite în ocru deschis și verde crom. Roșul cald, verdele curat și albastrul tern reprezintă trinomul cromatic utilizat de Gheorghe Tobiaș, care conferă armonie, valoare, vigoare și sobrietate scenei sacre.

Proporțiile scunde, ușor greoaie ale figurilor sunt ascunse de veșmintele lungi, bine conturate, în vreme ce capetele mari, gingaș desenate cu detalii fermecătoare, sunt pline de lirism și candoare.

Liniile ce delimitează elementele componente, colorate în negru și câteodată secondate de cele albe, sunt clare, coerente, delicate, respectând canonicitatea subiectului religios.

Referindu-ne și la icoanele românești pe sticlă, observăm amănunte comune, cum ar fi compoziția, dar în mod special cromatica asemnătoare, compusă din contrastul preponderent dominant de roșu – verde, așa cum se poate vizualiza în exemplul ce provine din veacul al XVIII-lea, aflat la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București.

Din cele două exemple menționate lipsesc detaliile consemnate în Erminia de pictură bizantină a lui Dionisie din Furna, precum: templul cu baldachin, masa cu cădelnița din aur și filacterul Prorociței Ana[4], ele fiind vizualizate în icoana Întâmpinării Domnului de la Muzeul Național de Artă al României din București.

Gheorghe Tobiaș din Abrud, Întâmpinarea Domnului, tempera pe lemn, sec. al XVIII-lea, Muzeul Național al Unirii, Alba-Iulia[5]

Întâmpinarea Domnului, tempera pe lemn, sec. al XVIII-lea, Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti,” București[6]

Întâmpinarea Domnului, tempera pe lemn, sec. al XVIII-lea, Muzeul Național de Artă al României, București[7]

Încheind aceste cuvinte tâlcuitoare ale temei Întămpinării Domnului cu exemple din iconografia românească, făcând referire la icoana Zugravului Gheorghe Tobiaș din Abrud și nu numai, reținem importanța praznicului, a celebrării și a ilustrării lui ce se încadrează în canonicitatea Erminiei și a tradiției autohtone, transilvănene și implicit românești.

„Bucură-te, Ceea ce eşti plină de har, Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, că din tine a Răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru, luminând pe cei dintru întuneric. Veseleşte-te şi tu, bătrânule drepte, cel ce ai primit în braţe pe Izbăvitorul sufletelor noastre, Cel Ce ne-a dăruit nouă şi Învierea.” (Tropar, glas 1)

[1] Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Ed. Sophia, București, p. 181.

[2] Marius Porumb, Dicționar de pictură veche românească din Transilvania sec. XIII-XVIII, Ed. Academiei Române, București, 1998, p. 424.

[3] Constantine Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, Ed. Sophia, București, 2005, p. 80.

[4] Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Ed. Sophia, București, 2000, p. 102.

[5]https://clasate.cimec.ro/Detaliu.asp?tit=icoana–Gheorghe-Tobias-din-Abrud–Intampinarea-Domnului&k=5340C98436534F4BAE0B19D7FA12C03F#gallery, accesat 31 01. 20224.

[6]https://clasate.cimec.ro/Detaliu.asp?tit=icoana-pe-sticla–Intampinarea-Domnului&k=4B34E9E52A2A46E28D181D52CAD17789, accesat 31 01. 2024.

[7]https://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/1/1b/%E2%80%9C%C3%8Ent%C3%A2mpinarea_Domnului_%C3%AEn_biseric%C4%83%E2%80%9D%3B_Stretenie_%28Etnografie%29_3834_14.10.2016_Fond_5948B18F84644939AD32441C1BD207EB.jpg, accesat 30 01. 2024.