La începutul anului civil pe data de 1 ianuarie se prăznuiește ziua Sfântului Vasile cel Mare (330-379), unul dintre marii Sfinți Părinți ai Bisericii Răsăritene, arhiepiscop al Cezareei Capadociei, autor al mai multor tratate teologice (Tâlcuiri la Psalmi, Tâlcuiri la Facere etc), reținem printre altele și Liturghia care îi poartă numele. De asemenea, el mai este sărbătorit și în ziua de 30 ianuarie a fiecărui an, împreună cu alți doi mari Dascăli și Ierarhi ai Bisericii, respectiv Sfântul Grigorie Teologul și Sfântul Ioan Gură de Aur.

Deprins de mic cu cărțile, a studiat în Cezareea, apoi la Atena. Intrând în monahism și urcând, mai apoi, treptele ierahiei bisericești, va ajunge Arhiepiscop al Cezareii în anul 370. Remarcabilă, pe lângă activitatea sa scriitoricească, a fost și aceea de orânduitor al vieții monahicești (Regulile monahale), precum și aceea a întemeierii azilelor și spitalelor, ajutându-i pe cei nevoiași și îndemnându-i pe cei avuți să participe la actele de milostenie și binefacere.

A trăit în perioada marilor erezii, amintim pe cea a lui Arie și a lui Macedonie, apărând cu pana și cu cuvântul dogma Sfintei Treimi.

Iconografia sa este bine ilustrată în Erminia picturii bizantine a lui Dionise din Furna, unde ni se înfățișează sunt elementele definitorii și caracteristicile, în mod special, faciale și de proporție ale sale: „…la statutul trupului foarte înalt, drept și slab; la față smerit, uscățiv, smead, amestecat cu gălbiniciune; cu tâmplele adâncite, cu fruntea puțin încrețită, cu umerii obrazului prelungi și cu nasul lungăreț; cu sprâncenele rotunde, cam ridicate și încrețite, asemenea omului îngrijorat; cu barba lungă și pe jumătate căruntă și cam pleșuv” [1].

Pe filacterul său se poate citi: „Nimeni din cei legați cu pofte trupești nu este vrednic să vină, sau să se apropie sau să slujească Ție, Împărate al Slavei!…” Sau, după rânduiala cuvioșească, astfel: „Trebuie să purtăm de grijă cu tot dinadinsul de frumusețea sufletului, căci aceasta va să ceară Dumnezeu, Dreptul Judecător, de la neamul omenesc…”[2].

Totodată, se mai amintește că este zugrăvit în veșminte episcopale, dar fără mitră pe cap, acest ultim amănunt fiind deseori încălcat de iconari.

Îl vedem, mai cu seamă în iconografia Sfântului Altar, unde apare nelipsit împreună cu alți sfinți liturghisitori, redat cu un filacter monumental în mână sau alături de Sfântul Ioan Gură de Aur, pe ușile împărătești ale iconostasului, fiind între cei care au compus Sfintele Liturghii[3].

***

Icoana pe sticlă din colecția Walther Konschitzky din Timișoara a aparținut localității Bisericii Albe de lângă Vrșeț (Iugoslavia) și provine din veacul al XIX-lea, fiind încadrată în iconografia bănățeană.

Sfântul Ierarh Vasile cel Mare este pictat în picioare, ține cu stânga Sfânta Evanghelie, iar cu dreapta face gestul binecuvântării, de parcă s-ar afla în timpul oficierii slujbei[4]. Pe cap are o mitră arhierească, iar vestimentația sa este specifică liturghisirii. Peste stiharul închis la culoare și desenat cu stele albe se află epitrahilul, abia vizibil în partea de jos. Felonul amplu ce cade, descriind o formă triunghiulară, este de culoarea roșie, fiind la rândul său ornat cu puncte, dar și cu elemente florale și cruciforme – galbene, albe și albastre. El este tivit la mâini și în partea inferioară cu bordură de aur, decorată cu romburi și forme ovoidale.

Simbolul Sfintei Cruci este prezent, atât pe acoperămintele sale, cât și pe mitră, pe evanghelie, pe epigonat (sau bederniță) și bineînțeles pe omofor. Acesta din urmă este subțire și lung, înconjurându-i gâtul, iar mai apoi coboară până pe poale[5]. Capul sfântului e înconjurat de nimbul strălucitor și deasupra lui se citesc cu litere chirilice numele său: Sfântul Vasilia.

Chipul ierarhului este frumos, ca între două vârste, încadrat de părul ce se așază simetric pe cei doi umeri și de barba și mustața subțire și neagră. Detaliile feței sunt bine evidențiate, astfel sesizăm: ochii larg deschiși, privirea ageră, cu irișii desenați peste conturul de jos al lor, nasul puternic și lat, reliefat de două linii paralele, sprâncenele arcuite, buzele accentuate de carnația de culoarea albă ce definește întregul său chip. Referindu-se la rafinamentul icoanelor bănățene și la carcteristicile portretelor pictate din aria iconografiei secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, Dorina Sabina Pârvulescu reliefa: „cele ale sfârșitului de secol se constituie într-un grup unitar stilistic, ce ne permite să le definim drept icoane bănăţene, destul de diferite de cele contemporane din Transilvania sau Muntenia. Le recunoaștem, în primul rând, după tipologia feţelor ovale sau ușor îngustate spre bărbie, cu fruntea lată, ochi și buze expresive, deseori influenţate de zâmbete discrete. Reluând în mai multe cazuri tradiţia pleoapelor roz-oranj, zugravii au acordat o mare atenţie carnaţiei, subliniate prin valori delicate de rozuri, cu umbre pierdute, sugerând volume reale”[6].

Întrega siluetă se profilează pe fondul structurat pe două registere inegale ce simbolizează cerul și pământul. În partea de sus, albastrul cobalt e împodobit cu câte două ramuri de flori și un motiv circular, în vreme ce, în partea de jos, se observă șapte benzi despărțite de câte o dungă orizontală și albă. Ocrul-galben și verdele-smarald, întunecate, par să fie nuanțele utilizate în pictarea decorului inferior.

Decorația marginală ce delimitează în cele două părți și deasupra, asemeni unei rame – cadru, figura semeață a Sfântului Vasile este de culoare roșie, înfrumusețată cu motive florale, puncte, linii șerpuite, raze ce ne amintesc de structura compozițională a scoicii și ne duc cu gândul la motivele de influență barocă, prezente în pictura pe sticlă bănățeană.

Prin prezența albului în cantități moderate, precum și a culorilor primare: roșu, galben, albastru, iconarul a reușit să redea senzația de veselie, strălucire și bucurie sufleteacă. Rama de lemn este și ea colorată în albastru închis, culoare caracteristică icoanelor bănățene[7].

Alături de culoare și compoziție menționăm și linia neagră ce încadrează formele. Ea este când fragilă, cursivă, când ascuțită, dinamică, caligrafică, semn că iconarul avea cunoștințe temeinice și își stăpânea bine meșteșugul.

Privind armonia icoanei, ne amintim de troparul sărbătorii ce sintetizează viața și atributele sfântului celebrat: „În tot pământul s-a răspândit vestirea ta, că a primit cuvântul tău, prin care cu dumnezeiască credință ai învățat, firea celor în ființă ai lămurit și ai pus rânduială în obiceiurile oamenilor. Părinte cuvioase, preoție împărătească, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre”[8]. (Tropar, glas 1)

Sfântul Vasile cel Mare, tempera pe sticlă, sec. al XIX-lea, Colecția Walther Konschitzky, Timișoara

[1] Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Ed. Sophia, București, 2000, p. 194.

[2] Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, p. 151.

[3] I. D. Ștefănescu, Iconografia artei bizantine și a picturii feudale românești, Ed. Meridiane, București, 1973, p. 197.

[4] Constantine Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, Ed. Sophia, București, 2005, p. 64.

[5] Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Ed. Sophia, București, p. 141.

[6] Dorina Sabina Pârvulescu, Icoane din Banat, Ed. Eurobit, Timișoara, 1997, p. 31.

[7] Juliana Dancu, Dumitru Dancu, Pictura țărănească pe sticlă, Ed. Meridiane, București, 1975, pl. 149.

[8] Mineiul lunei lui Ianuarie, ediția III, Ed. Tipografia bisericească din Sf. Monastire Cernica, 1926, pp.12-13.