Găsirea unei soluţii ar începe cu lămurirea termenilor. Ce înseamnă aşadar practicarea unei politici asistenţialiste? Foarte pe scurt, prin raportul de asistenţă dintre stat şi cetăţean se instaurează un flux de servicii cu sens unic: cineva doar oferă (statul), iar altcineva (asistatul) doar primeşte. Altfel spus, se pare că este mult mai convenabil şi mai bănos să fii asistat decât să te ajuţi singur, muncind, plătind impozitele, contribuind la fondul de sănătate, şomaj sau pensie. Astfel se crează un raport alarmant de mare între efectele nedorite (deservicii) și eforturile oneste ale celor care doresc să ofere sprijin (servicii), situație ce șerpuiește către un trist faliment social.
Evident, de la caz la caz, se poate constata că există situaţii în care raportul nu poate funcţiona decât astfel, persoanele asistate fiind în incapacitatea fizică de a răspunde, pe baza reciprocităţii sociale, la asistenţa primită.
Ce înseamnă însă o politică socială bazată pe solidaritate? Solidaritatea de la baza coeziunii colective este expresia faptului că fiecare depinde de ceilalţi, iar societatea în ansamblul său depinde de fiecare dintre cei care o compun. Ea presupune, prin urmare, reciprocitate: dacă te aştepţi la sprijin trebuie să fii pregătit să îl oferi celor care îl cer. Altfel decât în asistenţialismul pasiv, solidaritatea reclamă o atitudine activă, trează, adică un plus de civism. Solidaritatea este, de aceea, deopotrivă o necesitate, dar şi o obligaţie a fiecărei persoane, precum şi a comunităţilor.
