Suntem în Duminica Tuturor Sfinților, prima după Rusalii, care încheie perioada luminoasă a Penticostarului și începe perioada comună a Octoihului. Este ziua în care Biserica lui Hristos îi cinstește în mod deosebit pe toți cei care au realizat în viață comuniunea cu Dumnezeu. Ne aducem aminte de toți sfinții din toate timpurile și locurile, cunoscuți și necunoscuți, cei care ne-au grăit nouă cuvântul lui Dumnezeu, au mijlocit pentru noi și ne-au arătat modul în care trebuie să ne trăim viața în Hristos (Evrei 13, 7).
În general, majoritatea contemporanilor au o percepție eronată despre sfinți și sfințenie, considerând sfințenia un statut privilegiat destinat doar unei elite, iar sfinții ca oameni lipsiți de păcate. Sfinții au fost oameni obișnuiți, ca oricare dintre noi, cu slăbiciuni și neputințe, cu căderi și păcate, iar sfințenia este un mod de viață accesibil oricărui om. Sfinții n-au fost oameni fără păcat, căci n-au fost îngeri, iar în această viață nici un om nu poate fi fără păcat! Au fost oameni care au avut limpede conștiința păcatului și au luptat împotriva lui, considerându-se cu smerenie cei mai mari păcătoși ai lumii, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Timotei 1, 15).
Conștiința păcatului i-a apropiat de Dumnezeu prin smerenie și pocăință. Părintele Savatie Baștovoi spunea că semnul sfințeniei este conștiința propriilor păcate, care îl face pe om să cunoască voia lui Dumnezeu și să-și dorească cu ardoare comuniunea cu El. „Sfinții sunt păziți prin smerenie de cursele diavolului, iar noi ne înălțăm din neștiință; și cu adevărat, mare neștiință este să se înalțe cineva la ceea ce nu are”, spunea Petru Damaschin în „Învățături duhovnicești”.
Semnele sfințeniei sau ale comuniunii cu Dumnezeu sunt date de cinci sentințe ale Evangheliei de astăzi: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu… De cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda înaintea Tatălui Meu… Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine… Cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine… Cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 32-33, 36-38). Adică, sfânt este cel care trăiește cu Dumnezeu și iubește ca Dumnezeu mai presus de orice sau oricine.
Cinstea pe care o dăm sfinților nu este aceeași cu adorarea lui Dumnezeu, care implică și definește structural venerarea sfinților. Noi, creștinii, îi venerăm pe sfinți și prin aceasta Îl adorăm pe Dumnezeu, după cuvântul Scripturii: „Lăudați pe Domnul întru sfinții Lui” (Psalmi 150, 1); „Minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui” (Psalmi 67, 36); „Cine vă primește pe voi pe Mine Mă primește, și cine Mă primește pe Mine primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine; cine primește un prooroc în nume de prooroc plată de prooroc va lua; și cine primește pe un drept în nume de drept răsplata dreptului va lua” (Matei 10, 40-41). Cinstirea sfinților nu diminuează și nu afectează în vreun fel legătura directă cu Dumnezeu, ci o amplifică, o îmbogățește și o face inteligibilă pentru conștiința creștină.
Sfinții sunt oameni obișnuiți care s-au făcut de bunăvoie unelte ale lucrării lui Dumnezeu și care oglindesc în viața și faptele lor sensurile și conținuturile Evangheliei lui Hristos. Sfinții sunt semenii noștri care ni-L aduc pe Dumnezeu mai aproape și mai concret pentru înțelegerea umană. Ei ne atestă sensul adevărat al cuvântului revelat al Sfintei Scripturi, nu prin opinii personale, ci prin conștiința și experiența de viață universală a Bisericii; se roagă pentru noi, mijlocind înaintea lui Dumnezeu din iubire pentru mântuirea noastră; și reprezintă modele concrete de viață și atitudine creștină pentru orice om aflat pe calea mântuirii în Hristos.
Sfinții sunt factori de comuniune interumană pe calea credinței în Hristos și de comuniune cu Hristos prin faptele credinței. În acest sens, cuvântul Evangheliei citit astăzi este relevant, dar poate crea confuzii în înțelegerea comuniunii mântuitoare. „Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37-38).Un cuvânt foarte greu de înțeles și generator de controverse! În fond termenii nu trebuie luați concurențial, căci iubirea față de Hristos sau față de Dumnezeu nu este niciodată în detrimentul membrilor familiei. În schimb, membrii familiei pot fi idolatrizați și izolați față de relația cu Dumnezeu. Iubirea față de Dumnezeu îi include și pe ei întotdeauna, dar iubirea față de ei nu Îl include neapărat și pe Dumnezeu, fiind o reacție pământească superficială și limitată.
De aceea, comuniunea adevărată este cea generată de iubirea lui Dumnezeu, care cuprinde toată firea și îi dă valoare. Dar iubirea omenească naturală față de rude este reducționistă și nu împlinește personalitatea umană, ci o direcționează spre o atitudine pătimașă. În acest context trebuie înțeleasă iubirea față de sfinți, ca parte din iubirea nemărginită față de Dumnezeu. Ele nu pot fi separate. Dacă-L iubim pe Dumnezeu fără sfinții Lui, „casnicii” și „prietenii Lui”, atitudinea față de El devine închisă și pătimașă. Și același lucru se întâmplă dacă îi iubim pe sfinți (pe semeni) în afara lui Dumnezeu. Duhul Sfânt este factorul oricărei comuniunii de iubire și El așează întreaga creație în relație cu Sfânta Treime și întreolaltă. Aceasta este expresia Bisericii, comuniunea oamenilor împreună cu Dumnezeu, căci nu este posibilă vreo relație individuală cu Dumnezeu prin excluderea celorlalți.
Pentru aceasta nu putem sta acasă, să ne rugăm singuri, ci avem nevoie de comuniunea Bisericii, unde toți suntem împreună „mădularele” unui singur Trup al lui Hristos în Împărăția anticipată a Preasfintei Treimi. Cuvântul Sfintei Scripturi ne arată că Mântuitorul Hristos se recunoaște în lucrarea sfinților Săi: „Cine vă primește pe voi pe Mine Mă primește, și cine Mă primește pe Mine primește pe Cel care M-a trimis pe Mine. Cine primește prooroc în nume de prooroc plată de prooroc va lua, și cine primește pe un drept în nume de drept, răsplata dreptului va lua” (Matei 10, 40-41).
Cine are urechi de auzit să audă și să primească învățătura adevărată a Evangheliei, bucurându-se că în Biserică suntem „împreună cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 19) într-o comuniune iubitoare de viață în Hristos.
