„Doctorului, pentru slujba lui, dă-i cinstirea ce i se cuvine,/ căci, şi pe el, Domnul l-a făcut./ Că de la Cel-Preaînalt vine tămăduirea/ şi [doctorul] de la rege va primi dar.” (Înțelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah [Ecclesiasticul] 38, 1-2)
Este fără îndoială că psihoterapia nu a fost descoperită în epoca modernă, istoria ei pierzându-se în negura mileniilor. Ea constituie un mod de abordare a suferinței umane (a neliniștii omului, mai ales a celui contemporan) fundamentat pe căutarea cauzelor interne ale acestei suferințe (și neliniști), propunându-și oferirea unui răspuns nevoilor umane profunde bazat pe convingerea că multe răni sufletești pot fi vindecate prin intermediul unor relații interumane autentice, consistente, care presupun o comunicare reală. Este, de asemenea, evident faptul că toate societățile au folosit mai mult sau mai puțin abordarea psihoterapeutică pentru a face față fenomenului constituit de suferința umană și pentru a facilita o dezvoltare umană armonioasă. Accentuarea specială a fenomenului psihoterapeutic în perioada contemporană, ne spune Pr. Filothei Faros, în cartea Mitul bolii psihice, apăruta la Editura Egumenița si Editura Cartea Ortodoxă, Galați-Alexandria, în anul 2009, se datorează în primul rând faptului că asistăm de ceva vreme la o ruptură între modul de viață al omului zilelor noastre și nevoile lui interioare fundamentale, precum și la o distorsionare a relațiilor interumane, bazate pe o comunicare, de cele mai multe ori stingheră.
Este legitimă următoarea întrebare: dacă asistența duhovnicească și psihoterapia ortodoxă trebuie să „accepte” (susțină, încurajeze), în anumite cazuri ale unor tulburări psihice, conlucrarea cu psihoterapia laică și ajutorul asistenței medicale, se poate realiza o psihoterapie laică eficientă fără aportul duhovniciei și al psihoterapiei ortodoxe cu întreaga ei metodologie fundamentată scripturistic și patristic?…
