Sărbătoare a sărbătorilor, Nașterea Domnului sau Crăciunul, ne adună de fiecare dată în ziua de 25 decembrie pe toți împreună să cinstim Întruparea Mântuitorului, născut din Fecioara Maria și preamărit de îngeri, magi și de păstori.

Celebrarea praznicului provine din vremurile străvechi, Crăciunul, fiind printre puținele sărbători venerate în Apus și preluate mai apoi în Răsărit.

Așadar, cunoscută în Occident în veacul al III-lea, Nașterea Domnului va fi prăznuită în spațiul răsăritean pe la 375 sau 380 atunci când sărbătoarea s-a despărțit de cea a Botezului[1].

Iconografia Nașterii Domnului este complexă. Tema apare în sfera artei paleocreștine după care se dezvoltă, generându-se o structură compozițională proprie ce va rămâne neschimbată pe parcursul perioadei bizantine, ajungând până în timpul nostru.

În icoanele transilvănene influențe din aria occidentală s-au unit cu cele de tradiție bizantină și postbizantină.

Printre icoanele de mare valoare pentru emoția pe care o degajă, prin simplitate și claritate se remarcă și cea păstrată în colecția Muzeului Etnografic al Transilvaniei închinată Nașterii Domnului.

Compoziția ne arată pe un fond verde, transparent cele două registre pe care artistul anonim a rânduit personajele.

În planul superior sunt înfățișați cei trei magi, asemeni unor crai reprezentați călare, fiecare pe câte un cal alb și purtând coroană, primul are mâna ridicată îndreptată către stea, gest repetat ca un laitmotiv de toți. Pomeniți în Evanghelia după Matei, magii au din tradiție fiecare numele lor: Melchior, Baltazar și Gaspar.

Mai jos, de asemenea se văd patru oi așezate în sensul citirii inverse de la dreapta la stângă, iar în sfârșit, în registrul de jos, figurile celelalte se adună, constituind miezul icoanei sau centrul semnificativ al ei.

În dreapta magii, de data aceasta în picioare și ordonați unul lângă celălalt, așteaptă să se înfățișeze înaintea Pruncului Nou-născut, fiecare cu darurile lor: aur, smirnă și tămâie. Ei poartă veșminte colorate în roșu cald și galben, având cizme, tot roșii.

Maica Domnului redată în picioare are fața îndreptată către noi și susține cu ambele mâini o draperie monumentală, ce ne duce cu gândul la pânza pe care o desface Fecioara în picturile apuse, având tema omonimă. Ne referim la Închinarea păstorilor a lui El Greco din 1610, pictură aflată la Muzeul Metropolitan de Artă din New York.

Roșul și albastrul luminos constituie gama cromatică ce o înnobilează pe Născătoarea de Dumnezeu respectiv hitonul și maforionul. Impresionată este fața luminoasă cu trăsăturile caracteristice iconografiei tradiționale bizantine.

Iisus Prunc e pictat înfășat așa cum îl vizualizăm în tradiția bizantină, în vreme ce capul Său cu ochii deschiși e încadrat de nimbul sfințeniei divine. Cele două animale boul și asinul, după profeția veterotestamentară a lui Isaia sunt figurate îndărătul lui Iisus: „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea Domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte; poporul Meu nu Mă pricepe.” (Isaia 1, 3)[2]

De cealaltă parte apare și Dreptul Iosif bătrân, figurat cu părul și barba rotundă, ambele cernite de vreme, arătând cu mâna sa stângă spre Pruncul dumnezeiesc[3]. El are un pallium lung pictat într-o nuanță de ocru deschis și hiton colorat într-un albastru luminos. În spatele lui este zugrăvit un cioban tânăr, înveșmântat în straie specific românești. El strânge la piept un miel. Cușma neagră, cămașa albă din bumbac, zeghe de postav colorată în negru, ițarii și opincile, reprezintă elementele specifice portului popular ardelenesc.

Deasupra figurilor din partea de jos se află scrise cu slove chirilice și mari tema: Nașterea Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru IC XC, totodată în jurul Fecioarei se citesc inițialele numelui ei: MP-ΘΥ.

Personajele sacre și laice ce concentrează scena Nașterii sunt așezate pe o bandă colorată în sienă naturală, foarte deschisă peste care iconarul a revenit cu un motiv decorativ linear.

Steaua mărturisitoare și ghid al magilor e pictată de două ori, prima dată în planul superior, iar a doua oară deasupra lui Hristos.

Rama complexă constituită din mai multe dreptunghiuri alăturate este încinsă cu motivul funiei sculptate, fiind la rândul ei pictată manual. Roșul dominant comportă deasupra sa un ritm decorativ de flori și frunze stilizate și desenate cu o linie albă, simplă, jucăușă.

Ansamblul cromatic este pitoresc, strălucitor, dând impresia unei armonii îndrăznețe ce creează un puternic efect vizual, decorativ. Desenul firav, plin de stângăcii și naivități fermecătoare e delicat și precumpănitor popular, definind figurile și caracterizând tipologiile prezente[4].

Seninătatea emoțională a mesajului pe care pictorul necunoscut ne-o transmite e unică, inefabilă și ardentă.

Văzând icoana ne bucurăm de tâlcuirea evanghelică și aparținem deopotrivă și făuritorului nenumit și dăruitorului, Mântuitorului lumii ce a voit să se nască și să mântuiască neamul omenesc.

Privind frumusețea, claritatea și limpezimea icoanei ne ducem cu gândul la colindele românești care încă păstrează vie tradiția Bisericii noastre și oglindesc în vers și cânt nestematele valori spirituale ale neamului străbun, dăruindu-le neștirbite generațiilor viitoare.

Alături de Cuviosul Roman Melodul, cel care a compus Condacul Crăciunului, ne alăturăm și noi în zi de Sfântă Sărbătoare, rostind împreună:

„Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peştera Celui Neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu Steaua călătoresc. Că pentru noi s-a născut Prunc Tânăr, Dumnezeu, Cel mai înainte de veci”[5]. (Condacul glas 3)

Nașterea Domnului, tempera pe lemn, sec. al XVIII-lea, Muzeul Etnografic al Transilvaniei, Cluj-Napoca

[1] Conf. univ. dr. Marcel Ghe. Muntean, Teme iconografice creștine – curs universitar, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2015, p. 100.

[2] Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Ed. Sophia, București, 2006, p. 170.

[3] Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Ed. Sophia, București, 2000, p. 88.

[4] Alexandru Efremov, Icoane românești, Ed. Meridian, București, 2003, p. 132.

[5] Constantine Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, Ed. Sophia, București, 2005, p. 75.