Cel despre care vă propun să vorbim astăzi este unul dintre cei mai mari scriitori români. Născut în anul 1837 la Humulești și trecut la Domnul la 31 decembrie 1889 la Iași, dânsul a lăsat culturii române o valoroasă moștenire constând din basme, povești nemuritoare, nuvele, snoave, dar și frumoasele amintiri din copilărie.
Despre data nașterii lui nu avem date contrete. Nici măcar autorul nu este foarte sigur de plasarea cronologică a momentului propriei lui veniri pe lume. La un moment dat afirmă că s-a născut la 1 martie 1837. Alte documente vin însă să-l consemneze la 10 iunie 1839. Știm însă că s-a numărat între cei șapte copii ai familiei, dintre care trei au murit în copilărie, iar ultimii trei s-au stins cu toții în anul 1919.
Școala o va începe în anul 1847 în satul natal. Pregătit inițial de dascălul de aici, va fi apoi încredințat bunicului matern din Pipirig, unde va continua studiile. În 1853, documentele în deconspiră ca fiind înscris la Școala domnească de la Târgu Neamț, unde-l va avea ca profesor pe faimosul părinte Isaia Teodorescu, evocat ulterior în Popa Duhu. De aici, va lua drumul școlii catehetice de la Fălticeni, iar ulterior, după desființarea acesteia, va merge la Seminarul teologic „Veniamin Costachi” de la Socola. Va absolvi cursurile seminarului inferior în 1859, iar la data de 26 decembrie a aceluiași an se va căsători cu fiica preotului Ioan Grigoriu de la Biserica cu hramul „Sfinții Patruzeci de Mucenici” din Iași, devenind diacon al acesteia. Un an mai târziu i se va naște fiul Constantin.
În anul 1864, Ion Creangă va studia la școala preparandală vasiliană din Iași. Între dascălii care-i vor influența destinul aici, se va număra și Titu Maiorescu. Acesta va fi cel care îl va și numi învățător la școala primară numărul 1 din urbe.
După 12 ani de diaconie, context în care a slujit la diferite biserici, la 10 octombrie 1872, va fi exclus definitiv din cler, pentru faptul de a-și si părăsit soția și de a fi tras cu pușca în ciorile din curtea Bisericii Golia. Odată cu această pedeapsă de natură bisericească, va fi dat afară și de la catedră, fiind reabilitat ca dascăl puțin mai târziu, când Titu Maiorescu va ajunge Ministrul Învățământului. Ca învățător de vocație, va colabora la mai multe manuale școlare.
Întrucât, în urma procesului de divorț, copilul îi va fi dat în grijă, se va muta la bojdeuca din Țicău. Aici îl va cunoaște în anul 1875 pe Mihai Eminescu, care era atunci revizor școlar. El va fi cel care-l va încuraja să scrie și datorită lui, Ion Creangă va publica cele mai importante opere ale sale, perioada de maximă înflorire putând fi plasată între anii 1875 și 1883.
Un aspect mai puțin cunoscut al biografiei marelui scriitor îl reprezintă faptul că începând cu anul 1883 a suferit de asemenea și de epilepsie. Boala și decesul prietenului său Mihai Eminescu și apoi cel al Veronicăi Micle îi vor aduce o mare durere și îi vor grăbi, după câte se pare, sfârșitul. Se va stinge la data de 31 decembrie a anului 1889, în casa sa de la Țicău și va fi înmormântat în cimitirul Eternitatea din Iași.
Odată cu el nu se va stinge însă chipul marelui scriitor. Dimpotrivă, va înflori. Basmele sale vor deveni material didactic, amintirile din copilărie vor înveseli tinerețile multor tineri, iar chipul său bărbos și rotofei va zâmbi de pe copertele succesivelor reeditări pe care le vor cunoaște cărțile sale. Ba mai mult, personalități de prim rang ale culturii române, precum doamna academician Zoe-Dumitrescu Bușulenga, sau maica Benedicta cum a mai fost dânsa cunoscută, îi vor dedica ample cercetări monografice, plasând scrisul lui în contextul marilor opere ce au marcat literatura europeană la sfârșitul veacului al nouăsprezecelea.
