Iosua Navi, „iscoditorul” celor dumnezeiești

de | feb. 14, 2022 | Episcopul Benedict - Articole

Suntem invitați de Părinții Bisericii mereu, atunci când vine vorba de lectura Sfintei Scripturi, către „o metodologie simbolică”, în sensul unei abordări duhovnicești și personale. Cele relatate sunt aduse foarte aproape de noi sau, mai bine exprimat, noi suntem conduși și așezați în mijlocul acestora. De fapt, Scriptura are mereu un caracter deschis nu doar prin faptul că ne lasă spațiu în care noi să intrăm, ci, mai ales, pentru că noi înșine putem să construim finalul, cu un vădit caracter personal, mereu nou și cu valențe eshatologice.

Când vine vorba de Iosua Navi, urmașul Proorocului Moise, lucrurile stau întocmai. Păstrând preocuparea și paradigma de care ne-am folosit în evidențierea celorlalte medalioane de personalități veterotestamentare până acum, afirmăm, din capul locului, că Iosua este o personalitate care atrage atenția în paradigma legăturii sale cu Dumnezeu și cu Împărăția promisă. Dumnezeu hotărăște ca nu Moise să intre împreună cu neamul lui Israel în Pământului Făgăduinței, ci el să privească doar din apropiere, de pe Muntele Nebo, acest tărâm promis. Iosua, un comandant militar, este cel care va cuceri Canaanul și va conduce poporul în „țara unde curge lapte și miere”. Despre acesta avem informații din Cărțile Ieșire, Numeri, Deuteronom și, mai ales, din Cartea lui Iosua.

Pe linia unei lecturi simbolice, întărită și de inexactitățile și eventualele suspiciuni legate de istoricitatea exactă a descrierii acestei moment din istoria poporului Israel, putem identifica un vocabular de nuanță militară, format din câțiva termeni cheie, substantive sau verbe: iscodire, asalt, strategie, a lupta, a cuceri, a moșteni. Tema luptei cu Dumnezeu și/ sau pentru Împărăție, ne este familiară din celelalte medalioane biblice realizate până acum. Însă, probabil, în nici un alt loc nu este mai evidentă ca în cazul biografiei lui Iosua și în episodul intrării sale în Pământul Făgăduinței. De fapt, cucerirea Canaanului, „pământul unde curge lapte și miere”, se suprapune peste însăși viața lui Iosua.

Din capul locului este evidentă realitatea Împărăției, ca promisiune în mijlocul unui Legământ, primită deja prin credință (Evrei 11, 1), dar care, în același timp, necesită a fi cucerită. Împărăția este raiul pierdut, dar este și raiul eshatologic, care cuprinde în sine nu doar darul lui Dumnezeu pentru om, ci și alegerea și sârguința acestuia din urmă pentru a-l dobândi, partea omului. Este vorba de raiul (îm)plinirii, omul revelându-se în poziția lui de „partener” în dialogul pe care Dumnezeu îl deschide cu el. În termenii noului Legământ, acest pământ anunță Împărăția cerurilor, care îi este pregătită și pe care poate să o moștenească. Nu se dobândește cu ușurință, și acest lucru pentru ca omul să intuiască „calitatea” ei și, în același timp, să înțeleagă ce presupune să intri în ea.

Acest tărâm „se cere iscodit” și Dumnezeu Însuși „se lasă iscodit” de către om, pentru ca acesta să-și dorească atât Împărăția, cât, mai ales, pe El, Cel care este una cu Împărăția. Dumnezeu Însuși organizează „un joc” în care omul să intre și să-și dorească să câștige. Îl lasă să simtă gustul, îi dă arvuna. Iar după, urmează cercetarea, iscodirea, pentru că e firesc ca omul să-și dorească să guste mai cu adevărat, tot mai mult. Vom cita o strofă din Canonul cel Mare care identifică această iscodire, ca punct de plecare pentru a dobândi Împărăția: „Cercetează, suflete, şi iscodeşte ca Isus, fiul lui Navi, ce fel este pământul făgăduinţei şi locuieşte în el cu bună legiuire[1].

Dumnezeu nu-i oferă omului Împărăția fără ca acesta să și-o dorească, vădindu-l în libertatea în care s-a îmbrăcat încă de la început. Viața lui, de la cădere încoace, se desfășoară sub spectrul străduinței, al trudei și al luptei. Dar nu ne referim doar ca blestem, ci și într-o înțelegere în cheie pozitivă, Dumnezeu îl cinstește pe om și, de aceea, îl învrednicește ca prin participarea lui directă să se întâmple lucrurile – revenirea în cele fizice sau sufletești, dar, mai ales, câștigarea celor spirituale. În Evanghelia după Matei, Domnul ne spune: „Împărăția Cerurilor se ia cu asalt[2]” (Matei 11, 12), cu năvală chiar, cu luptă, în sens generic. Mai multe realități pot fi asociate acestei revelații. Poate fi vorba de o determinare maximă pentru a dobândi ceva, o pregătire „tehnică” în consecință, un armament pe măsură, un plan de luptă, o organizare impecabilă la nivel de frățietate, dar și o vigilență perfectă. Și acest lucru, de vreme ce este vorba de o lupta pe viață și pe moarte, pentru viață și împotriva morții. Împărăția, aici și acum este arvuna veșniciei.

Strategia, ultimul din cele trei substantive evocate, are un conținut dublu. Pe de-o parte trimite la o dimensiune liniară, istorică, ca pregătire îndelungată, experiență, exercițiu permanent, plan de luptă – o întreagă moștenire ascetică (înțelegând termenul în varianta lui originară de antrenament), validată de generații, ceea ce noi numim (T)tradiție. Dar, pe de altă parte, și la o aplicare spontană, stratagemă imediată, pe linie verticală, într-o confruntare directă, ca aplicare și validare a acestei pregătiri, în imediata proximitate a unei posibile victorii. Aici se prețuiește intuiția de moment și spontaneitatea responsabilă a generalului, a celui care dă comanda. Întreg demersul implică lupta, acțiunea organizată de a cuceri și, în cele din urmă, moștenirea. Cucerirea Ierihonului este prezentată în limbaj liturgic (Iosua 6). Poporul înconjoară cetatea printr-o procesiune însoțită de cântarea din trâmbițe, preoții având chivotul pe umeri[3], pentru a marca teritoriul sfânt.

Există de la început o promisiune și un pământ corespunzător acesteia, unde se trăiește bine, „cu lapte și miere”. Dar nimic mai mult în acest cadru. De aceea, pe lângă promisiune, mai este nevoie de curaj și de încredere în Cel care promite, singurul nemincinos. Și, mai ales, conștiința că demersul nostru și lupta grea care îl însoțește se realizează împreună cu Dumnezeu Însuși, Cel care stă de partea omului. Mergem spre Pământul Făgăduinței, Împărăția Cerurilor, dar nu singuri, ci însoțiți de Dumnezeu, Stăpânul acesteia. Ba mai mult, lupta însăși este dusă de El, prin ambasadorii, trimișii Săi. Sau chiar El este cel care luptă cu și pentru noi. Nu întâmplător Iosua și Caleb au intrat în acest pământ al promisiunii pe o funie roșie, tipos al jertfei lui Hristos, așa cum argumentează Sfântul Ioan Gură de Aur. La fel, noi intrăm în Împărăție prin Sângele lui Hristos, ca pe o funie pe care ne strecurăm înăuntru. El este Mielul, iar noi sarea jertfei (Levitic 2, 13; Matei 5, 13). Așadar, povestirea lui Iosua se suprapune peste istoria noastră personală a mântuirii, ca intrare în Împărăția Făgăduinței.

Mai evidențiem, în partea finală, un detaliu care întregește înțelegerea acestui episod în cheie simbolică. După cucerirea cetății, a Împărăției care este în noi (Luca 17, 21), moștenitorii, poporul nu ajunge la odihnă, ci viața le este însoțită de tulburări. Acan fură din lucruri, iar Iosua va fi cel care îi va face judecată lumească în fața poporului, „spovedindu-l” înaintea fraților (Iosua 7, 19-20). Înțelegem de aici și caracterul nedeplin al experienței Împărăției pe pământ, necesitatea vigilenței și petrecerii în interiorul Legii lui Dumnezeu, „eu și casa mea slujesc mereu Domnului” (Iosua 24, 15). Avem în minte șansa pocăinței, în toate căderile noastre, plasându-ne în tabăra lui Iosua, a lui Hristos, asemenea lui Rahav, și așteptarea cu răbdare a Împărăției, pipăite deja aici și acum, în existența sa eshatologică, „viața veșnică ce va să fie”. Este vorba de luptă, dar este vorba și de statornicie în cele bune și frumoase.

Acum este timpul cercetării, al luptei și al biruinței, de vreme ce mare este promisiunea pe care ne-o face Domnul. Iosua se face biruitor în mijlocul poporului său, dar, în același timp, se face icoană, model, pentru tot cel care „se lasă ispitit” de gustul Împărăției, își pregătește strategia de luptă și se aruncă în luptă năvalnic ca să o cucerească și de Domnul să se bucure: „Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost chemat” (1 Timotei 6, 12).

Să fim curioși și să ne luptăm pentru Împărăție!

BENEDICT Bistrițeanul

Episcop vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului


[1] „Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul”, Triod, București, IBMBOR, 2010, p. 150.

[2] Stăruință.

[3] A se vedea procesiunea din jurul bisericii de la  slujba de târnosire în tradiția Ortodoxă, în sens invers acelor ceasornicului, de vreme ce nu mai aparține timpului, ci veșniciei.

Ultimele articole

Credința, pe tabla de șah

Credința, pe tabla de șah

Dacă ar fi să-l „definesc” pe părintele Ovidiu Gavrea printr-un cuvânt (în măsura în care oamenii pot fi „definiți” prin unul sau mai multe cuvinte), i-aș spune „Părintele Bucurie”. Sau „Părintele Dragoste”. Sau „Părintele Prieten”. Și nu cred că este cineva, dintre...

Debora, Estera și Iudita – „mironosițe ante tempus”

Debora, Estera și Iudita – „mironosițe ante tempus”

Viața Mântuitorului Hristos pe pământ indică o istorie care se derulează sub chipul a două momente – cel al prefigurării și cel al împlinirii. În felul acesta, timpul se arată într-o unitate și desfășurarea lui se realizează liniar și într-o succesiune calitativă,...

Proorocul Iona și „miza” lui Dumnezeu

Proorocul Iona și „miza” lui Dumnezeu

Chipul proorocului Iona și itinerariul său au fascinat în istorie și continuă să suscite interes major și în contemporaneitate. De numele său se leagă o carte scurtă a Vechiului Testament cu doar patru capitole, însă este pomenit în mai multe locuri, având ca sursă...

Despre Rut și fidelitatea necondiționată față de Domnul

Despre Rut și fidelitatea necondiționată față de Domnul

În spațiul Teologiei ascetice este important evenimentul, lucrarea concretă, însă ceea ce se prețuiește și mai mult este continuitatea, capacitatea de a prelungi o experiență, care devine stare și determină consistent itinerariul pentru mai târziu. Această „permanență...

Sfântul Isaac Sirul, în șapte exprimări despre rugăciune

Sfântul Isaac Sirul, în șapte exprimări despre rugăciune

Rugăciunea și Depărtarea de lume: „De­păr­ta­rea de lume este îna­in­te-mergă­toarea rugăciunii, şi însăşi de­păr­ta­rea pentru rugăciune se face”. Lectura duhovnicească: „Cinsteşte mai mult citirea, de este cu putinţă, decât statul în picioare, căci ea este izvorul...

Proorocul Moise, „văzătorul de Dumnezeu”

Proorocul Moise, „văzătorul de Dumnezeu”

Înfricoșător lucru este să stai în preajma lui Dumnezeu. Așa ne spune Sfântul Apostol Pavel (Evrei 10, 31). Iar biografia Proorocului Moise ne-o dovedește cu prisosință. Schimbările în viața sa sunt atât de evidente și atât de radicale încât îi oferă personalității...

Patriarhul Iacov, „combatantul lui Dumnezeu”

Patriarhul Iacov, „combatantul lui Dumnezeu”

Iacov, cel de-al treilea patriarh veterotestamentar, ocupă un loc însemnat între personalitățile biblice, atât din punct de vedere istoric, cât și simbolic. Este fiul lui Isaac și al Rebecăi și frate geamăn al lui Isav. Deși se naște după fratele său, prin vicleșug,...