„Omul autentic nu este egocentric ci exocentric, după modelul Sfintei Treimi” (Kallistos Ware)
Plenitudinea existenței, proprie ființei divine, nu poate fi trăită de un singur eu, afirmă Părintele D. Stănilaoe (Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, pp.64-65; Teologia Dogmatică Ortodoxă, I, p.293, 308), fiindcă bucuria de unul singur nu e o bucurie deplină și, deci, nici plenitudine de existență. Iubirea presupune întotdeauna două eu-uri care se iubesc reciproc, într-o acceptare și dăruire deplină. Însă „numărul care reprezintă prin excelență distincția în unitate, sau unitatea explicită, este trei (…). Numai al treilea subiect îi scoate din neîntrerupta lor singurătate în doi” (Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, I, pp.319-320). Numai prin al treilea, iubirea celor doi devine generoasă, lipsită de egoismul exclusivist al unei relații strict biunivoce, capabilă să se extindă la subiecte în afara lor.
Dumnezeu înseamnă „Celălalt” spunea Paul Evdokimov, iar Olivier Clément afirma la rându-i că „Dumnezeu se dăruiește oamenilor în funcție de setea lor. Unora, care nu pot bea mai mult le dă numai o picătură”, dar „i-ar place să dea valuri întregi” pentru ca și creștinii „să poată adăpa, rândul lor, lumea” (Paul Evdokimov, Rugăciunea în Biserica de Răsărit, prefață de Olivier Clément, traducere: Carmen Bolocan, Editura Polirom, Iași, 1996, p.19).
În starea de „individ 3e” (egoist, egocentric, egolatru), omul nu se poate împlini și deci, mântui. El trebuie să înlăture egoismul, egocentrismul și egolatria, să se dăruiască pe sine altora (celuilalt), să se lupte cu patimile pentru a deveni nepătimitor, având nevoie de o viață în comuniune, după modelul treimic. Numai tratându-i pe ceilalți ca persoane, omul se poate desăvârși și împlini ca persoană. Omul nu este cu adevărat om decât dacă se pune în această relație de comuniune cu alții, după modelul Sfintei Treimi.
