Evanghelia zilei: Mc 4, 10 – 23
În vremea aceea, când Iisus era singur, s-au apropiat ucenicii împreună cu cei doisprezece şi L-au întrebat despre pildă. Atunci le-a răspuns: vouă vă este dat să ştiţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celor dinafara voastră toate le sunt date în pilde; aşa că ei cu ochii privesc, dar nu văd; şi cu auzul aud, dar nu înţeleg, ca nu cumva să se întoarcă şi să li se ierte păcatele. Apoi le-a zis: nu înţelegeţi pilda aceasta? Cum veţi înţelege dar toate pildele celelalte? Semănătorul seamănă cuvântul. Cele semănate lângă drum închipuiesc pe aceia în care se seamănă cuvântul, dar, cum îl aud, numaidecât vine satana şi ia cuvântul cel semănat în inimile lor. De asemenea cele semănate pe pietriş închipuiesc pe aceia care, când aud cuvântul, îl primesc îndată cu bucurie, dar n-au rădăcină în ei şi ţin până la un timp; apoi când vine un necaz sau o prigoană pentru cuvânt, îndată se leapădă de el. Iar cele semănate între mărăcini închipuiesc pe cei care ascultă cuvântul, dar grijile veacului acestuia, şi înşelăciunea bogăţiei şi celelalte pofte, intrând în ei, îneacă cuvântul şi-l fac neroditor. Dar cele semănate în pământ bun închipuiesc pe aceia care ascultă cuvântul şi-l primesc şi aduc roade: unul, treizeci, altul, şaizeci, iar altul, o sută. Şi le-a mai zis lor: oare, făclia aprinsă se aduce, ca să fie pusă sub obroc sau sub pat şi nu ca să fie pusă în sfeşnic? Căci nu este nimic tăinuit, care să nu se dea pe faţă sau ascuns, ca să nu iasă la iveală. De are cineva urechi de auzit, să audă.
Sensul creştin al bunurilor materiale
Una din cele mai cunoscute pilde, rostită şi tâlcuită de Domnul Hristos şi consemnată de Evangheliştii sinoptici (Matei, Marcu şi Luca) a fost pilda semănătorului. O altă pildă rostită şi explicată de Domnul Hristos însuşi a fost pilda cu neghina semănată în grâu, aceasta din urmă însă fiind consemnată numai de Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei în capitolul al XIII-lea al Evangheliei sale.
Ar fi superfluă o altă explicare decât cea dată de Mântuitorul Hristos. Cert este că locurile unde a căzut sămânţa – adică cuvântul lui Dumnezeu – sunt patru categorii de oameni. Aşadar patru locuri – patru categorii de oameni. Cu altă ocazie am vorbit despre pământul cel bun, despre oamenii credincioşi care aud cuvântul, care-l primesc şi aduc roade – fiecare după măsura lui: unul, treizeci, unul, şaizeci şi altul, o sută. Acum ne reţin atenţia alte două categorii de oameni – cei care trăiesc în loc pietros şi cei care trăiesc între spini.
Spune Hristos că unii din cei care aud cuvântul lui Dumnezeu îl primesc cu bucurie, dar n-au rădăcină în ei, ci ţin cuvântul acesta până la un timp; apoi când se întâmplă strâmtorare sau prigoană pentru cuvânt, îndată se smintesc. Apoi sunt alţii care ascultă cuvântul, dar grijile veacului, şi înşelăciunea bogăţiei şi poftele după celelalte, pătrunzând în ei, înăbuşă cuvântul şi-l fac neroditor. Aşadar neroditori sunt cei nestatornici şi cei plini de grijile veacului acestuia.
Dacă alăturăm această tâlcuire a pildei semănătorului (tâlcuire făcută de Domnul Hristos însuşi) episodului cu tânărul cel bogat, avem în faţă un exemplu concret al celor care, cuprinşi fiind de înşelăciunea bogăţiei, se înăbuşă şi nu rodesc.
De notat că toate cele trei relatări ale evangheliştilor sinoptici leagă renunţarea la avere a tânărului bogat de urmarea lui Iisus:
„Vinde averea ta şi dă-o săracilor, după aceea, vino şi urmează-Mi.” (Mt 19, 21; Mc 10, 21; Lc 18, 22).
Înseamnă că „sărăcia” cerută tânărului bogat nu este un „sfat”, ci o „poruncă”, tot atât de necesară ca şi celelalte porunci. Într-adevăr, pentru acest tânăr, lepădarea de avere era o condiţie a mântuirii. De ce pentru el şi nu pentru toţi? Pentru că lui bogăţia îi era o piedică în calea mântuirii, în calea urmării lui Hristos. Când e pus să aleagă între a deveni ucenicul lui Iisus şi bogăţie, el alege bogăţia; deşi vrea să se mântuiască, averea pământească îi este mai scumpă decât mântuirea.
Se ridică atunci două probleme:
Ce atitudine trebuie să avem noi credincioşii faţă de bunurile materiale? Care este sensul creştin al bunurilor materiale?
Un om credincios va privi bunurile materiale ca daruri ale iubirii lui Dumnezeu. Nimeni nu este vrednic de Hristos dacă iubeşte „mai mult” decât pe Hristos ceva din cele pământeşti. Domnul Hristos nu condamnă bogăţia în sine şi nici nu-i condamnă pe cei bogaţi, ci condamnă lăcomia şi înrobirea faţă de cele pământeşti.
Tânărului bogat, Domnul Hristos îi spune:
„Dacă voieşti să intri în viaţă, păzeşte poruncile.” (Mt 19, 17).
Domnul citează chiar cinci porunci din partea a doua a Decalogului. Cine respectă toate aceste porunci acela a făcut din partea sa tot ceea ce se cere pentru ca să poată intra în viaţa de veci.
Tânărul nu vede în această învăţătură ceva nou, ceva ce nu ştia. Mai mult decât atât, spune că le-a şi împlinit:
„Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte?” (Mt 19, 20; Mc 10, 20; Lc 18, 21).
Urmează, astfel, a doua parte a răspunsului lui Iisus.
„Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.” (Mt 19, 21),
un îndemn pe care tânărul nu l-a ascultat, căci: „a plecat întristat, căci avea multe avuţii”.[1]
Mântuitorul Hristos foloseşte de două ori expresia „dacă voieşti”. La început, când tânărul îl întreabă: „Ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?”,[2] Domnul Hristos îi zice:
„Dacă Voieşti Să Intri În Viaţă păzeşte poruncile.” (Mt 19, 17).
Mai apoi, când tânărul mărturiseşte că a păzit poruncile, Domnul Hristos îi spune:
„Dacă Voieşti Să Fii Desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.” (Mt 19, 21).
La evangheliştii Marcu şi Luca, Iisus introduce partea a doua a răspunsului Său prin cuvintele: „Încă una îţi lipseşte”,[3] fără a lăsa impresia că ar exista vreo deosebire între „a intra în viaţă” şi „a fi desăvârşit”. Foarte mulţi comentatori au crezut că află aici temeiul pentru o dublă morală: una „a poruncilor” (absolut necesară pentru toţi cei care vor „să intre în viaţă”, adică să se mântuiască; cealaltă, a sfaturilor evanghelice, definind o cale a „desăvârşirii” la care nu suntem toţi chemaţi, ci numai unii – de exemplu: monahii). De fapt însă, cele două expresii sunt sinonime, căci desăvârşirea nu este altceva decât împlinirea integrală a poruncilor lui Dumnezeu. Nu există, deci, o dublă morală. Şi nicăieri în Noul Testament nu citim că un creştin care nu şi-a vândut toată averea n-ar fi decât pe jumătate creştin.[4]
Morala creştină face deosebire între porunci şi aşa-zisele sfaturi pentru o perfecţiune superioară, care nu sunt adresate tuturor. Suntem liberi să le respectăm sau nu. În practică, distincţia poate fi justă; dar Părinţii Bisericii se îndoiau şi că ar fi justă din punct de vedere spiritual. Spiritual vorbind, nu există nici o diferenţă între porunci şi sfaturi pentru perfecţiune.
În ce sens? Am putea explica mai bine printr-un exemplu. Prin învăţământul muzicii, studenţii învaţă regulile armoniei; dar cel ce vrea să devină compozitor ştie că acesta este doar începutul pentru a ajunge să creeze, să exprime prin muzică o nouă frumuseţe. În acelaşi fel, cei care în viaţa spirituală vor să treacă dincolo de ceea ce este scris au înţeles că iubirea merge dincolo de porunci, dincolo de limitele obligaţiei.[5]
Pe de altă parte, ideea că „desăvârşirea” ar fi o plată pentru nişte „merite” suplimentare este cu totul străină învăţăturii de credinţă ortodoxe. Mântuirea nu este o plată pe care ar merita-o renunţările sau eforturile noastre, ci un dar al lui Dumnezeu. Călugării nu se mântuiesc pentru că au renunţat la bogăţie sau pentru că au depus votul fecioriei şi al ascultării, ci pentru că pe lângă celelalte porunci le respectă şi pe acestea trei. Şi aici trebuie subliniată diferenţa dintre poruncă şi sfat. Porunca are aceeaşi autoritate atât pentru pentru călugări, cât şi pentru mireni, dar pentru călugări cele trei voturi: al sărăciei, al fecioriei şi al ascultării s-au transformat din sfaturi evanghelice în porunci. Aşadar, toţi suntem datori să împlinim poruncile. Numai cine împlineşte poruncile numai acela intră în viaţă, iar împlinirea poruncilor nu este altceva decât punerea în faptă a cuvântului pe care Domnul Hristos l-a semănat în sufletul nostru. Cel care-l ascultă şi-l împlineşte acela se mântuieşte, acela intră în viaţă, acela devine desăvârşit.
[1] Mt 19, 22; Mc 10, 22.
[2] Mt 19, 16.
[3] Mc 10, 21; Lc 18, 22.
[4] Prof. Alexandru Moldovan, Explicarea Cuvântului. Duminica a XXX- a după Rusalii, în Logos, Luduş, Anul I, Nr. 38 / 2000, p. 2.
[5] Cardinal TomÁŠ ŠpidlÍk, Evanghelia de fiecare zi, vol. 2, p. 111.
