Evanghelia zilei: Mc 9, 42 – 50; 10, 1 – 2
Zis-a Domnul: oricine va face pe vreunul dintre aceştia mai mici care cred în Mine să cadă în păcat, mai bine ar fi pentru el să-i atârne cineva o piatră de moară de gât şi să-l arunce în mare. Dacă mâna ta te îndeamnă la păcat, taie-o; căci este mai bine pentru tine să intri ciung în viaţă, decât să ai amândouă mâinile şi să intri în gheena, în focul cel nestins, unde viermele nu moare şi focul nu se stinge. Iar dacă piciorul tău te îndeamnă la păcat, taie-l; căci este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop, decât să ai două picioare şi să fii aruncat în gheena, în focul cel nestins, unde viermele nu moare şi focul nu se stinge. Şi dacă ochiul tău te îndeamnă la păcat, scoate-l; căci este mai bine pentru tine să intri în împărăţia lui Dumnezeu cu un singur ochi, decât să ai doi ochi şi să fii aruncat în focul gheenei, unde viermele nu moare şi focul nu se stinge. Pentru că orice om se va săra cu foc, după cum orice jertfă se va săra cu sare. Bun lucru este sarea; dar, dacă îşi va pierde puterea de a săra, cu ce o veţi mai drege? Să aveţi sare în voi şi să fiţi în pace unii cu alţii. Iar de acolo, sculându-se, a venit în ţinutul Iudeii, de cealaltă parte a Iordanului; şi mulţimile s-au adunat din nou la Dânsul şi iarăşi îi învăţa pe ei, precum îi era obiceiul.
„Ochii” prin care nu vedem
În Predica de pe Munte Mântuitorul, după ce atrage atenţia că oricine se uită la femeie, poftind-o a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui, spune:
„Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul să fie aruncat în gheenă. Şi dacă mâna ta cea dreaptă te sminteşte pe tine, taie-o şi o aruncă de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă.” (Mt 5, 29 – 30).
Mântuitorul nu vorbeşte aici despre mădularele trupului, cum greşit a înţeles Origen care trăind în compania fecioarelor s-a făcut pe sine famen.[1] Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, Mântuitorul nu vorbeşte aici de mădularele trupului, ci de prieteni, de cunoscuţi, de cei pe care-i socotim nişte mădulare de neapărată trebuinţă:
„Nu trupul este de vină pentru săvârşirea păcatelor, ci de vină este gândul nostru cel rău. Nu este de vină ochiul care vede, ci mintea şi cugetul. Adeseori când mintea ne e îndreptată în altă parte, ochiul nu vede pe cei din faţă. Prin urmare vederea nu se datoreşte în întregime ochiului. Dacă Hristos ar fi vorbit de mădularele trupului nostru, n-ar fi vorbit numai de un singur ochi şi nici numai de ochiul drept, ci de amândoi. Căci cine se sminteşte din pricina ochiului drept, apoi fără îndoială se va sminti şi din pricina ochiului stâng. Şi a adăugat şi mâna ca să afli că nu e vorba de mădularele trupului, ci de cei care sunt în strânsă legătură cu noi, cu prietenii noştri.”.[2]
La fel spune şi Sfântul Maxim Mărturisitorul:
„Ceea ce spune parabola în chip întunecos se poate înţelege şi despre prieteni, care ne sunt ca nişte ochi, şi despre rudenii, care ne sunt ca nişte mâini, şi despre slugi, care ne slujesc ca nişte picioare.”.[3]
Prietenii ne sunt ca nişte ochi, pentru că prin ei vedem ceea ce ne înconjoară; rudele ne sunt ca nişte mâini, pentru că prin ele ne ajutăm; iar slujitorii, cei pe care îi avem în subordine ne sunt ca nişte picioare, pentru că fac lucrurile pe care trebuie să le facem noi; merg în locul nostru şi săvârşesc lucrarea noastră. Când însă influenţa venită din partea lor este negativă Domnul Hristos ne îndeamnă să ne îndepărtăm de prieteni, de rude şi de slujitori. Sunt renunţări care pot fi uneori dureroase, pentru că la cei apropiaţi nu renunţăm uşor.
Citim în Evanghelia după Matei că Mântuitorul le spune apostolilor atunci când îi trimite la propovăduire:
„Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi.” (Mt 10, 34 – 39).
„Duşmanii omului sunt casnicii lui”. Ei – „casnicii” ne iubesc pe noi şi noi îi iubim pe ei; dar noi nu trebuie să-i urmăm atunci când ei ne împiedică să ne dăruim lui Dumnezeu. În măsura în care ne abat de la unicul drum adevărat, ei ne devin „vrăjmaşi”:
„Dacă tatăl, sau fiul sau fratele cuiva este necredincios şi sunt piedică pentru mântuire şi obstacol spre viaţa de sus, cu aceia creştinul să nu mai fie de acord, nici să fie de aceeaşi părere cu ei, ci să pună capăt rudeniei trupeşti din pricina duşmăniei duhovniceşti.”.[4]
[1] HENRI CROUZEL S. J., Origen. Personajul – exegetul – omul duhovnicesc – teologul, trad. CRISTIAN POP, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 50.
[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB 23, pp. 221 – 222.
[3] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri, răspunsuri, 35, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în Filocalia 2, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 232.
[4] Sfântul Clement Alexandrinul, Scrieri, în PSB 4, pp. 49 – 50.
