„Să iubim ceea ce este de iubit, să respectăm ceea ce este de respectat, să conservăm ce trebuie conservat și să nu lăsam ca nefirescul să se comporte ca un firesc. Altfel spus, să avem mereu la noi discernământul obligatoriu în cântărirea mândriei de a fi român.”(Radu Preda)
Tot auzim formula „mândru de a fi român”. Unii o rostesc cu entuziasm, în vreme ce alții o resping pe motiv de primitivism, de naționalism sau populism.
Mai ales în mediul nostru transilvan, marcat de secole de multiculturalitate, de la cea lingvistă la cea confesională, o asemenea „mândrie” pare să fie un răspuns la „mândriile altora”.
Cum s-a și văzut din păcate, când ne mișcăm pe terenul acesta emoțional al mândriei de a fi român sau ungur sau orice altceva, spiralei verbale ajunge să îi corespundă și una a violenței.
