Este adevărat că din textele Noului Testament reiese gratuitatea harului (Ioan 3, 5-6; 15, 4-5; 1Corinteni 12, 6-11; Efeseni 2, 8; Filipeni 2, 13; Evrei 3, 14), însuși termenul grecesc charis înseamnă “dar”, pe care credincioșii nu și l-ar putea agonisi prin faptele lor niciodată. Mântuirea nu ni s-a oferit în baza unor merite anterioare, căci inițiativa mântuirii aparține exclusiv lui Dumnezeu Care dorește mântuirea tuturor oamenilor (Iezechiel 18, 32; 1Timotei 2, 4; 2Petru 3, 9).
Însă tot la fel de adevărată este și necesitatea rămânerii în har prin permanenta pocăință a omului (Ioan 15, 4-5; Evrei 3, 14), pentru că nu este doar suficient să intri în har, ci trebuie să și stărui, în legătura strânsă cu harul (Filipeni 2, 13). Primirea harului mântuitor presupune o nouă viață întru Hristos Domnul, pe care apostolul o aseamănă unei învieri din moartea păcatului (Efeseni 2, 4-7), însă această nouă viață necesită o angajare personală și liberă. Căci „învierea baptismală a firii” cum o numea sfântul Nicolae Cabasila (Viața în Hristos), este un dar din partea lui Dumnezeu, conferit unor copii ce nu-și exprimă consimțământul; însă Împărăția lui Dumnezeu și dinamica vieții, împreună cu El, țin de voia noastră liberă, care se hotărăște cu toată puterea ei pentru sfințenie, într-o anume zi ce coincide cu nașterea din nou a omului. De aceea, foarte inspirat numește mântuirea, sfântul Iustin Popovici, ca fiind o continuă nevoință, prin rămânerea în Duhul Sfânt cu ajutorul Sfintelor Taine și al Sfintelor Virtuți.
