Evanghelia zilei: Lc 11, 34 – 41
Zis-a Domnul: luminătorul trupului este ochiul. Deci când ochiul tău va fi curat, atunci tot trupul tău va fi în lumină; dar când ochiul tău va fi rău, atunci şi trupul tău va fi plin de întunecime. Drept aceea ia seama ca lumina care este în tine să nu fie întuneric. Deci dacă tot trupul tău va fi în lumină, neavând nici o parte întunecată, va fi luminat în întregime, ca şi când te luminează o lumină cu strălucirea ei. Pe când vorbea Iisus, un fariseu L-a rugat să prânzească la el; deci, intrând în casa lui, a şezut la masă. Fariseul însă s-a mirat, văzând că Iisus nu s-a spălat înainte de a se aşeza la masă. Atunci Domnul a zis către el: acum, voi, fariseilor, curăţiţi partea cea dinafară a paharului şi a blidului, dar lăuntrul vostru este plin de răpire şi de viclenie. Nebunilor! Oare, cel care a făcut partea cea dinafară n-a făcut şi partea cea dinăuntru? Daţi mai bine milostenie pe cele dinlăuntrul şi atunci toate ale voastre vor fi curate.
Ochii sufletului
Ochiul este o fereastră a sufletului. „Dacă ochiul tău este curat – spune Domnul Hristos – tot trupul tău e luminat; iar dacă ochiul tău e rău (necurat – n. n.) atunci şi trupul tău e întunecat.”[1] Trebuie să spunem din capul locului că nu la ochiul trupului face referire Domnul Hristos, ci la ochiul minţii, la conştiinţă. Conştiinţa este luminătorul sufletului; ea trebuie să fie curată. Aşadar, „luminătorul trupului este ochiul tău” nu este altceva decât o metaforă pentru lumina spirituală pe care o izvorăşte sufletul.
Ochiul ne trădează sufletul. Nu lumina fizică întinează pe om, lumină pe care omul o primeşte din afară, ci lipsa luminii sufleteşti. Domnul Hristos când le-a luat apărarea ucenicilor Săi, care mâncau cu mâinile nespălate, le-a spus cărturarilor şi fariseilor:
„Nu ceea ce intră pe gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om.” (Mt 15, 11; Mc 7, 15).
Pentru că nici ucenicii Săi nu înţelegeau, Domnul Hristos le-a lămurit sensul cuvintelor Sale, zicând:
„Nu înţelegeţi că tot ce intră în gură se duce în pântece şi se aruncă afară? Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule.” (Mt 15, 17 – 19; Mc 7, 20 – 23; ).
În alt loc Domnul Hristos a spus:
„Aţi auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu săvârşeşti adulter.». Eu însă vă spun vouă: «Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.», zicând apoi: «Dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul să fie aruncat în gheenă.».” (Mt 5, 27 – 29).
Este vorba aşadar de o vedere trupească şi de o vedere sufletească sau mai bine zis o vedere duhovnicească. Nu totdeauna cei care au vedere trupească au şi vedere duhovnicească. Sunt unii care sunt lipsiţi de vederea trupească, dar au o vedere duhovnicească. Aceştia sunt „luminaţi”, „schimbaţi” la faţă pentru că se fac ei înşişi izvoare de lumină ce răspândesc în jur lumina din sufletul lor. Sunt apoi alţii care au vederea trupească, dar sunt lipsiţi de vederea duhovnicească. Poate aceasta a fost raţiunea pentru care Biserica a rânduit ca în Duminica orbului[2] să ne rugăm cu această alcătuire de slujbă:
„La ochii sufletului fiind orbit, la Tine Hristoase vin ca şi orbul cel din naştere cu pocăinţă strigând către Tine: Tu, celor din întuneric eşti Lumina cea prealuminoasă.”[3]
Eu care am vedere trupească sunt orbit la ochii sufletului. Din ce cauză? Din cauza păcatelor. Este atunci de înţeles de ce marea majoritate a oamenilor nu îl percep pe Domnul nostru Iisus Hristos drept „Lumina lumii”. Şi cum pot oare eu să percep lumina, dacă sunt în păcat, dacă sunt în întuneric. Domnul Hristos se arată ca lumină, dar eu nu îl zăresc, nu îl percep pentru că sunt în întuneric.
Părintele Teofil Părăian, duhovnicul Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, care a intrat în viaţa conştientă ca nevăzător, spunea că:
„Dacă lipsa vederii trupeşti este o excepţie, lipsa vederii sufleteşti parcă este regulă generală.”.[4]
Şi constatarea aceasta a făcut-o în calitatea de duhovnic pe care o are ca unul ce este vizitat de foarte mulţi credincioşi din toată ţara.
Dar ce trebuie să înlăturăm din viaţa noastră ca să fim luminaţi? Ne spune o altă alcătuire de slujbă. La Înălţarea Domnului prima cântare a Catavasiilor spune aşa:
„Cu dumnezeiescul nor fiind acoperit gângavul – adică Moise – a spus legea cea scrisă de Dumnezeu. Că scuturând tina de pe ochii minţii, vede pe Cel ce este, şi învaţă cunoştinţa Duhului, cinstind cu dumnezeieşti cântări.”.[5]
Ce se spune despre Moise? Că a fost acoperit de Dumnezeu în nor şi că în nor fiind L-a văzut pe Dumnezeu şi a cunoscut Legea pe care a scris-o Dumnezeu. Dar nu a putut cunoaşte Legea lui Dumnezeu decât numai după ce şi-a scuturat tina de pe ochii minţii; şi L-a cunoscut pe Dumnezeu prin vedere, căci L-a văzut pe Cel ce este.
Asemenea lui Moise, şi noi până avem murdărie în suflet nu-L putem cunoaşte pe Dumnezeu. Abia după ce ne-am făcut curăţenie în suflet prin păzirea poruncilor dumnezeieşti, abia atunci Îl cunoaştem pe Dumnezeu, abia atunci avem cunoştinţa Duhului.
Iată ce înseamnă să ai vedere sufletească! Iată ce înseamnă să ai bucurie sufletească şi, într-un cuvânt, fericire veşnică!
[1] Mt 6, 22; Lc 11, 34.
[2] Duminica din perioada Penticostarului, a VI-a după Sfintele Paşti, numită aşa pentru pericopa care se citeşte, cea cu orbul din naştere care a fost trimis de Domnul Hristos la scăldătoarea Siloamului să se spele, recăpătându-şi în felul acesta vederea (In 9, 1 – 38).
[3] Condac, Duminica orbului, în Penticostar, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1999, p. 222.
[4] Arhim. Teofil Părăian, Lumini de gând, p. 181.
[5] Irmos, Catavasiile Înălţării, în Penticostar, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1999, p. 251.
