Evanghelia zilei: Mc 3, 13 – 19
În vremea aceea s-a suit Iisus pe munte, a chemat la Sine pe cine a vrut El Însuşi şi ei au venit la Dânsul. Atunci a rânduit pe doisprezece din ei să fie cu El şi să-i trimită să propovăduiască, şi să aibă putere să vindece bolile şi să scoată afară pe diavoli: pe Simon, căruia i-a pus numele Petru; pe Iacob al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui Iacob, cărora le-a pus numele Boanerghes, adică fii tunetului; pe Andrei, pe Filip, pe Vartolomei, pe Matei, pe Toma, pe Iacob al lui Alfeu, pe Tadeu, pe Simon Cananeul şi pe Iuda Iscarioteanul, cel care L-a vândut. Când a venit acasă, mulţimea s-a adunat din nou, încât ei nu puteau nici pâine să mănânce. Şi, auzind despre acestea, rudele lui Iisus au venit să-L prindă, pentru că ziceau că nu-şi mai are toate minţile.
Mirele şi prietenii Mirelui
Trimiterea celor doisprezece la apostolat o găsim relatată la evangheliştii sinoptici (Matei, Marcu şi Luca). Sfântul Evanghelist Matei vorbeşte despre aceasta în capitolul al X-lea al Evangheliei, Sfântul Evanghelist Marcu în capitolul al III-lea, iar Sfântul Evanghelist Luca în capitolul al VI-lea. Apostolii sunt trimişi într-o misiune de probă, motiv pentru care sunt îmbrăcaţi cu putere de sus ca să vindece bolile, să alunge demonii şi să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu.
Ne este dată lista numelor celor doisprezece: Petru şi Andrei, Iacov şi Ioan, Filip şi Bartolomeu, Matei şi Toma, Iacov al lui Alfeu şi Tadeu, Simon Cananeul şi Iuda Iscarioteanul. Această ordine nu este identică la evangheliştii sinoptici. Astfel, în relatare mateiană, Matei este trecut după Toma şi aceasta din motiv de smerenie, autorul acestei evanghelii fiind Matei însuşi, care mai înainte fusese vameş.[1] În relatarea lucanică, ordinea primilor 8 ucenici (Petru şi Andrei, Iacov şi Ioan, Filip şi Bartolomeu, Matei şi Toma) este identică cu cea cuprinsă la evangheliştii Matei şi Marcu.[2] Pentru ceilalţi 4 ordinea este diferită. La toţi cei 3 evanghelişti, Iacov al lui Alfeu este trecut al 9-lea. Urmează apoi Levi, ce se zice Tadeu, Simon Cananeul zis şi Simon Zilotul şi Iuda Iscarioteanul. La evanghelistul Luca nu este amintit Levi, dar este amintit, înaintea lui Iuda Iscarioteanul un alt Iuda şi anume Iuda al lui Iacov. Se pare că acest Iuda al lui Iacov este una şi aceeaşi persoană cu Levi, el fiind uneori numit şi Iuda Tadeul.
Aşadar, chiar dacă numele celor 12 apostoli le găsim menţionate la Evangheliştii sinoptici cu mici diferenţe, trebuie să ştim că nu există contradicţii între aceştia – fie un evanghelist i-a numit pe apostoli după numele lor, fie după poreclele lor.
„Apostol” înseamnă trimis. Prin aceasta este arătată, indicată misiunea la care au fost chemaţi cei doisprezece. Pe lângă cei doisprezece Apostoli, Domnul Hristos a mai avut şaptezeci de ucenici.[3] Şi aceştia au primit numele de apostoli, pentru simplul fapt că şi ei au fost trimişi să propovăduiască. Totuşi, trebuie să facem o distincţie între cei doisprezece Apostoli şi cei şaptezeci de ucenici. Cei doisprezece Apostoli, spre deosebire de cei şaptezeci, au fost martori direcţi la toate evenimentele săvârşite de Domnul Hristos începând de la botezul Său în Iordan până la înălţarea la cer.
Aşa s-a pus problema când cei unsprezece Apostoli, au fost nevoiţi să aleagă în locul apostoliei din care Iuda Iscarioteanul a căzut pe unul din cei 70 de ucenici ai Domnului. Citim în cartea Faptele Apostolilor că apostolii, după ce au pus înainte pe doi, anume pe Iosif, numit Barsaba, zis şi Iustus şi pe Matia, s-au rugat, zicând:
„Tu, Doamne, Care cunoşti inimile tuturor, arată pe care din aceştia doi l-ai ales, ca să ia locul acestei slujiri şi al apostoliei din care Iuda a căzut ca să meargă în locul lui. Şi au tras la sorţi, şi sorţul a căzut pe Matia şi s-a socotit împreună cu cei unsprezece apostoli.” (Fapte 1, 24 – 26).
Aşadar, este vorba de colegiul apostolilor care s-a rugat ca Duhul Sfânt să aleagă între doi, ca astfel locul rămas vacant, în urma căderii lui Iuda Iscrioteanul, să fie „plinit” de un altul. Nu a hotărât un singur apostol, nu s-a rugat un singur apostol, ci s-au rugat toţi. Apostolul Petru, chiar dacă este menţionat totdeauna în capul listei, nu are un primat anume, cum spune Biserica Romano-Catolică, ci a fost pus în faţă pentru că era cel mai în vârstă.
De fapt, citim în Sfânta Scriptură, în Evanghelia după Ioan, că ucenicul pe care-l iubea Iisus mai mult nu a fost Apostolul Petru, ci Apostolul Ioan, cel mai tânăr din colegiul celor doisprezece, cel care la Cina cea de taină s-a sprijinit pe pieptul Mântuitorului pentru a afla cine este cel care-l va vinde.[4] Este adevărat că Apostolul Petru făcea parte din grupul restrâns al apostolilor, alături de Apostolii Iacov şi Ioan, fiind martori direcţi la fapte şi evenimente cu totul speciale, cum au fost învierea fiicei lui Iair,[5] Schimbarea la Faţă pe Muntele Tabor[6] sau rugăciunea din grădina Ghetsimani.[7]
Apostolul Petru este numit de Biserica Ortodoxă primul dintre egali. Aşadar toţi apostolii sunt egali în cinstire. Ei sunt numiţi prietenii mirelui. Citim în capitolul al II-lea al Evangheliei după Marcu că atunci când ucenicii lui Ioan şi ai fariseilor au venit la Domnul Hristos şi L-au întrebat:
„De ce ucenicii lui Ioan şi ucenicii fariseilor postesc, iar ucenicii Tăi nu postesc?” (Mc 2, 18),
Domnul Hristos le-a răspuns:
„Pot, oare, prietenii mirelui să postească cât timp este mirele cu ei? Câtă vreme au pe mire cu ei, nu pot să postească.” (Mc 2, 19).
Aşadar, Hristos este Mirele, iar apostolii Săi sunt prietenii Mirelui. Hristos a venit în această lume făcându-şi din ucenicii Săi prieteni. Spunea Domnul Hristos la un moment dat şi citim lucrul acesta în Evanghelia după Ioan, în capitolul al XV-lea, că:
„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.” (In 15, 13).
Hristos a venit în lume şi şi-a dat viaţa pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, arătându-ne prin aceasta că toţi suntem chemaţi să devenim prietenii Săi. Hristos ne-a scos din marea aceasta a vieţii, care este învăluită de viforul ispitelor şi ne-a dat puterea să păşim pe apă, la fel cum a păşit odinioară Apostolul Petru.
Antoine de Saint-Exupery în lucrarea sa Citadela spune un lucru deosebit de frumos:
„Dacă salvez pe cineva din valurile mării mă simt legat de el şi îl accept ca prieten aşa cum este. Se poate, pur şi simplu, ca tu să fii prietenul meu – spune Antoine de Saint-Exupery. Te voi primi, din dragoste pentru tine, aşa cum eşti. Nu am să încerc să te divid pentru a te cunoaşte. Tu nu eşti nici acest act, nici celălalt, nici suma lor. Nici acest cuvânt, nici celălalt, nici suma lor. Nu te voi judeca nici după aceste cuvinte, nici după aceste acte. Ci voi judeca actele şi cuvintele după tine. Îţi voi cere, în schimb, să mă asculţi. Nu am ce face cu prietenul care nu mă cunoaşte şi-mi cere explicaţii. Nu am putere să mă transpun în neputincioasă zarvă a cuvintelor. Sunt un munte. Şi muntele poate fi contemplat. Dar nu ţi-l pot oferi cărându-l cu roaba.”.[8]
Aplicând aceste frumoase cuvinte la relaţia duhovnicească ce se stabileşte între Domnul Hristos şi fiecare dintre noi, spunem că prietenia pe care o leagă Hristos cu noi începe cu jertfa Lui pentru noi şi se continuă cu ascultarea noastră faţă de El. Atunci când cădem din această ascultare, locul apostoliei noastre este luat de un altul, care poate descoperi chiar în ultima clipă dragostea lui Hristos, aşa cum s-a întâmplat cu tâlharul de pe cruce.
[1] Mt 10, 2 – 4.
[2] Lc 6, 14 – 16.
[3] Lc 10, 1 – 12.
[4] In 13, 23 – 26.
[5] Mc 5, 37; Lc 8, 51.
[6] Mt 17, 1 – 9; Mc 9, 2 – 10; Lc 9, 28 – 36.
[7] Mt 26, 36 – 37; Mc 14, 32 – 33.
[8] ANTOINE DE SAINT-EXUPERY, Citadela, p. 410.
