Murim, dar nu rămânem în moarte! (Vineri, Săptămâna a XIV-a după Rusalii)

de | sept. 24, 2021

Evanghelia zilei: Mc 5, 22 – 24, 35 – 6, 1

În vremea aceea a venit la Iisus unul din mai marii sinagogii, cu numele Iair şi văzându-L a căzut la picioarele Lui şi L-a rugat stăruitor, zicându-I: fiica mea este pe moarte; vino de-Ţi pune mâinile peste ea, ca să scape şi să trăiască. Şi a mers Iisus împreună cu el şi după Dânsul a mers popor mult, care îl împresura. Pe când El încă vorbea, au venit de la casa mai ma­re­lui sinagogii, spunându-i: fiica ta a murit; de ce mai osteneşti pe În­vă­ţătorul? Dar Iisus, îndată ce a auzit cuvântul care s-a grăit, a zis către mai marele sinagogii: nu te teme! Crede numai. Şi n-a lăsat pe nimeni să meargă după Dânsul, decât numai pe Petru, şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui Iacov. Şi, ajungând la casa mai marelui sinagogii, au văzut tulburarea şi pe cei ce plângeau şi se tânguiau mult. Şi, intrând înăuntru, le-a zis: de ce vă tulburaţi şi plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme. Dar ei râdeau de Dânsul. Iar El, scoţând pe toţi afară, a luat cu Sine pe tatăl copilei, pe ma­ma ei şi pe cei ce erau cu Dânsul şi au intrat unde zăcea copila. Şi apucând mâna copilei, i-a zis: talita kumi, care se tâlcuieşte: copilă, ţie îţi zic: scoa­lă-te. Iar copila s-a sculat în clipa aceea şi umbla, căci era de doisprezece ani. Şi s-au minunat cei de faţă cu uimire adâncă. Dar Dânsul le-a poruncit cu stăruinţă ca nimeni să nu afle de aceasta. Apoi le-a zis să-i dea copilei să mănânce. După ce a ieşit de acolo, s-a dus în oraşul Său, iar ucenicii au mers după Dânsul.

Murim, dar nu rămânem în moarte!

Sinagogile atât din vremea Mântuitorului, cât şi cele din vremea noastră sunt acele edificii folosite de evrei pentru rugăciune şi pentru citirea şi explicarea Legii lui Moise. Ele se deosebeau de templul din Ierusalim prin faptul că aici nu se mai săvârşea nici un cult sacrificial.

Sinagogile se aflau sub conducerea unui rabin, care era numit mai marele sinagogii. Cuvântul „rabin” este traducerea termenului ebraic rabi. Acesta derivă din adjectivul „rav”, a cărui semnificaţie este „impor­tant”.

La început rabi a fost o simplă formulă de politeţe. Când un evreu se adresa cuiva spunându-i rabi, era un fel de a-i spune „Învăţătorul meu”. În cele din urmă acest nume a fost atribuit doctorilor Legii, ra­bi­nilor, ale căror opinii au fost gru­pate în cartea numită Mişna, parte inte­grantă a Talmudului, care cuprindea Legea orală, spre deosebire de Tora, care cuprindea Legea scrisă.

Rabinii din antichitate, cu excepţia câtorva aristocraţi şi mari pro­prietari de pământ, erau în general foarte săraci şi exercitau profesiuni umile. Adesea erau de­sem­naţi cu numele profesiunii lor: rabi Iohanan fierarul, rabi Iohanan ciz­ma­rul.[1] Aşadar, faţă de farisei şi saduchei aceşti rabini sau mai marii sinagogilor – cum sunt numiţi în Sfintele Evanghelii – erau destul de populari în rândul ma­selor. Aşa a fost şi cazul lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum. Am pomenit acest oraş pentru că citim la Sfântul Evanghelist Luca:

„Întorcându-Se [Hristos – n.n.], L-a primit poporul, căci toţi Îl aşteptau.” (Lc 8, 40).

Mântuitorul se întorcea din ţinutul gadarenilor unde vindecase un îndrăcit. După Sfântul Evanghelist Matei fuseseră doi. Se pare însă că numai unul intrase în dialog cu Domnul Hristos. După această vindecare Domnul Hristos S-a întors în oraşul Său”.[2] Exegeţii cred că locul unde S-a întors Mântuitorul era oraşul Capernaum, pentru că citim în Evan­ghelia după Matei, în capitolul al IV-lea:

„Domnul Hristos părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare.” (Mt 4, 13).

Capernaumul nu era o localitate foarte mare. Toţi se cunoşteau între ei. Prin urmare, toţi ştiau de Iair şi probabil mai ştiau că fata aces­tuia, care avea ca la doisprezece ani”[3] era grav bolnavă. Acesta a fost, se pare, un motiv în plus ca Domnul Hristos să fie primit cu bucurie în Capernaum. Aşadar, Iair vine la Domnul Hristos şi căzându-I la picioa­rele, îi adresează o rugăciune:

„Fiica mea este pe moarte, ci, venind, pune mâinile tale peste ea, ca să scape şi să trăiască.” (Mc 5, 23).

Este un exemplu de rugăciune pentru noi toţi. Iată, Iair nu adre­sa­se o rugă­minte pentru el însuşi, ci pentru fiica sa – episod ce susţine ru­gă­ciunile noastre pentru alţii.

Mântuitorul, ascultând rugămintea lui, nu a avut nicio ezitare. Pur şi simplu şi-a schimbat direcţia spre casa lui Iair. Iată însă că pe drum este întâmpinat de cas­nicii mai marelui sinagogii, care, adresându-i-se lui Iair i-au spus:

„Nu mai osteni pe Învăţătorul. Fiica ta a murit.” (Mc 5, 35; Lc 8, 49).

Iisus însă nu se opreşte din drum. Dimpotrivă, s-a întors către Iair şi i-a adre­sat repede un cuvânt de mângâiere şi de speranţă:

„Nu te teme, crede numai şi se va mântui fiica ta.” (Mc 5, 36; Lc 8, 50).

Au ajuns la casa acestuia şi au găsit aici mare tulburare, deoarece au venit apropiaţii lui şi o plângeau pe copilă. Acestora Iisus le-a zis:

„De ce vă tulburaţi şi plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme.” (Mc 5, 39; Lc 8, 52).

De fapt copila murise şi o ştia şi El. Dar a vrut să le arate ce este moartea în gândirea lui Dumnezeu. Moartea e doar somn. Un somn care nu întrerupe decât viaţa pământească.

A urmat învierea fiicei lui Iair, care a fost încredinţată părinţilor spre purtare de grijă:

„Şi le-a zis să-i dea copilei să mănânce.” (Lc 8, 55).

Ce trebuie să ne atragă atenţia este cuvântul Domnului Hristos:

„N-a murit, ci doarme.” (Mt 9, 24; Mc 5, 39; Lc 8, 52).

Pe temeiul acestui cuvânt Biserica ne învaţă că moartea este un somn. De ce este somn? Pentru că noi nu rămânem în moarte, ci vom fi înviaţi la sfârşitul vea­curilor. Şi vom învia pentru că Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a înviat.

Dacă înţelepciunea platonică ne învaţă arta de a muri, credinţa creş­tină ne arată cum se moare întru înviere. Creştinii nu aşteptă moar­tea, ci „învierea morţi­lor”; creştinii sunt deja orientaţi „dincolo” de moar­te. Pentru creştini, învierea mor­­ţi­lor este o mărturisire de credinţă, cum mărturisim în articolul XI din Sim­bolul de credinţă, iar moartea este proba supremă prin care se aleg oamenii care cred de cei ce nu cred. Moartea suportată cu credinţă este jertfa cea mai de­plină adusă lui Dumnezeu.[4] Astfel, cei care suportă de bunăvoie suferinţa şi moar­tea aceia aşteaptă învierea morţilor, iar cei care nu suportă de bunăvoie suferinţa şi moartea, ci sunt nevoiţi să treacă prin ea, aceia aşteaptă doar moartea.

Sfântul Ioan Gură de Aur zice:

„Este adevărat, noi încă murim ca şi înainte, dar nu rămânem în moarte; iar aceasta nu înseamnă a muri. Puterea şi însăşi realitatea morţii constă în aceea că mortul nu are posibilitatea să se întoarcă la viaţă. Dar dacă după moarte urmează să fie înviat şi, mai mult, să i se dea o viaţă şi mai bună, atunci aceasta nu mai înseamnă moarte, ci adormire.”.[5]

Învierea lui Hristos înseamnă că moartea a încetat să mai fie ele­mentul ce do­mină existenţa omului şi că, prin urmare, omul este eliberat din robia păcatului. Toţi se vor face din vii morţi, dar păcatului vor muri numai cei ce l-au urât pe acesta din tot sufletul.[6]

Învierea lui Hristos a înlăturat, prin lumina vieţii ce urmează mor­ţii, întu­ne­ricul ei. De aceea, creştini fiind, aprindem lumina când unul din cei dragi ai noştri e pe cale să moară. El nu merge în nefiinţă, ci la o viaţă veşnică.

Prin pomenirea lui Hristos se arată că nu ne aşteaptă întunericul nefiinţei, ci mai multă lumină. De aceea orice pomenire a celor adormiţi o însoţim de o lumâ­na­re. Învierea lui Hristos ne face să însoţim toate slujbele Bisericii de lumâ­nări.[7]

Prăznuind la fiecare Sfântă Liturghie Învierea lui Hristos, trebuie să învăţăm să murim păcatului prin ascultarea şi împlinirea cuvântului Mântuitorului:

„Cel ce ascultă cuvântul Meu […] are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă.” (In 5, 24).

Aceasta este propria noastră înviere din morţi înainte de a vedea moartea, un mijloc de ieşire din sfera morţii în care se află viaţa în trup, pentru că moartea lui Iisus nu e o moarte definitivă, o moarte ca scop ultim, ci o trecere spre înviere, la fel cutremurului din momentul răstig­ni­rii, care trebuie să se repete în viaţa fie­cărui om, ca o participare la moartea lui Iisus, căreia îi urmează un surplus de viaţă, o renaştere încă în viaţa de aici.[8]

Aşadar începutul vieţii viitoare se găseşte în viaţa aceasta. Pentru ca noi oamenii să dobândim viaţa veşnică, care este în Hristos şi să o trăim, nu ni se cere nici slavă, nici bogăţie, nici nimic din cele pe care ci­ne­va dintre noi nu poate să le aibă, ci se cere numai ceea ce fiecare dintre noi poate să aibă: credinţa în Domnul Iisus Hristos.

[1] JOSY EISENBERG, Iudaismul, trad. de C. LITMAN, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, pp. 72 – 73.

[2] Mt 9, 1.

[3] Lc 8, 42.

[4] Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, p. 307.

[5] John Meyendorff, Teologia bizantină, p. 218.

[6] ILIE ECDICUL, Capete morale, 78, în Filocalia 4, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 314.

[7] Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, p. 145.

[8] Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, p. 321.

Radio Renasterea
Radio Renasterea
Murim, dar nu rămânem în moarte! (Vineri, Săptămâna a XIV-a după Rusalii)
Murim, dar nu rămânem în moarte! (Vineri, Săptămâna a XIV-a după Rusalii)
/
<a href="https://radiorenasterea.ro/author/prileapetru/" target="_self">Pr. Petru Ioan Ilea</a>

Pr. Petru Ioan Ilea

Preot, doctor în teologie, hirotonit preot de către Preasfințitul Vasile Someșanul în data de 6 septembrie 2004 pe seama Centrului de Îngrijire și Asistență din Cluj-Napoca, Protopopiatul Cluj II unde a slujit până la data de 15 mai 2010 când a fost transferat la Parohia ,,Schimbarea la Față” din Cluj-Napoca unde slujește în prezent.

Mai multe

Sfinţii mărturisitori ardeleni

Sfinţii mărturisitori ardeleni

Biserica noastră îi prăznuieşte în fiecare an, pe data de 21 octombrie, pe sfinţii mărturisitori ardeleni, care au pătimit pentru credinţa lor în secolul 18. Sunt cinstiţi în mod deosebit în Transilvania iar pătimirea lor a fost cauzată de rezistenţa lor în faţa...

Reflecții asupra cultului divin

Reflecții asupra cultului divin

Scopul întregii educații catehetice, religioase a creștinului este acela de a-l introduce în Biserică, în trupul mistic al lui Hristos și să îl integreze în viața Bisericii, care este viața de har, de comuniune cu Dumnezeu, de iubire, de unitate și progres duhovnicesc...

Rolul bunicilor în viața duhovnicească a nepoților (ep. 3)

Rolul bunicilor în viața duhovnicească a nepoților (ep. 3)

Părintele Gheorghe Calciu își amintește din vremea în care era deținut în temnițele comuniste: „În dimineaţa aceea de Paşti mă rugam lui Dumnezeu să nu vină gardianul acesta (să nu fie de rând în acea zi, căci era cumplit). El până nu bătea trei-patru inşi, aşa ca să...

Despre Părintele Iosif Vatopedinul

Despre Părintele Iosif Vatopedinul

Când Gheronda Iosif a ajuns să aibă el însuși obște, le spunea părinților spre folos duhovnicesc, următorul lucru: „La prima mea mănăstire, munceam cel puțin 16 ore pe zi. Și cu toate acestea, am citit cu atenție tot Vechiul Testament de 3 ori. Am citit cele 14...