Adevăratul scop al psihoterapiei ortodoxe nu este slobozirea de patimi, ci dobândirea comuniunii cu Dumnezeu!
Am început să discutăm în emisiunile trecute despre metodologia psihoterapiei ortodoxe, abordând pentru început psihoterapia ortodoxă sau tămăduirea bolilor sufletești, și arătând că Teologia este rod al psihoterapiei şi metodologie a ei; apoi, ne-am aplecat asupra procedeelor de vindecare a sufletului, iar tema emisiunii de față este: Terapia sufletului după Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi.
Pentru a deveni templu al Duhului Sfânt şi locaş al lui Dumnezeu, creştinul trebuie să-şi cureţe lăuntrul său, iar după ce s-a învrednicit de părtăşia cu Duhul, să se menţină în curăţie. Acestea constituie tocmai obiectivul psihoterapiei. Metodologia psihoterapeutică nu este un exerciţiu antropologic, iar obiectivul ei nu este de a-i face pe oameni mai sociabili, ci de a-i călăuzi spre comuniunea cu Dumnezeu. Deşi Sfinţii Părinţi erau perfecţi conştienţi de acest obiectiv al metodologiei psihoterapeutice, ei cunoşteau natura umană, atât de diversă, complexă şi problematică. Adevăratul scop al psihoterapiei ortodoxe nu este slobozirea de patimi, ci dobândirea comuniunii cu Dumnezeu. Desigur, în Biserică sunt vârste, trepte şi situaţii diferite. După cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, unii oameni păzesc poruncile de frica iadului, alţii din dorinţa de a ajunge în Rai, iar alţii din dragoste pentru Mântuitorul Hristos; primii sunt robi, cei de-ai doilea sunt lucrători năimiţi, iar cei de-ai treilea sunt copiii lui Dumnezeu. Pentru a ajunge pe această a treia treaptă este nevoie de tratament neîntrerupt şi de vindecare deplină. Vindecarea patimilor nu este în exclusivitate o lucrare omenească şi nici una exclusiv dumnezeiască. Este necesară împreună-lucrarea, sinergia, dintre Dumnezeu şi om, care scoate în evidenţă lucrarea teandrică a Bisericii. Purificarea omului de patimi are loc prin energiile Mântuitorului care ni se împărtăşesc prin întreaga viaţă duhovnicească pe care o trăim în Biserica Ortodoxă.
