„Nu există o altă terapie pentru chinul și suferințele omului modern în afara Bisericii. Biserica nu ca formă, ci ca fapt sau realitate palpabilă.” (Părintele Filothei Faros, Mitul bolii psihice)
Am abordat în emisiunea trecută o temă inedită, psihoterapia de responsabilizare, temă pe care am continuat-o în emisiunea de față: Psihoterapia de responsabilizare în viziunea Părintelui Filothei Faros sau riscul de a iubi în psihoterapie.
Va reamintim, părintele arhimandrit Filothei Faros este unul dintre cei mai cunoscuți teologi ortodocși contemporani, duhovnic și psihoterapeut, autorul a numeroase cărți, articole și studii, în care tratează problemele cu care se confruntă omul zilelor noastre. Psihoterapia de responsabilizare propusă de părintele Filothei Faros este „acea terapie care-i direcționează pe cei tulburați psihic la o confruntare directă cu realitatea, cu concepțiile ce îi sunt proprii, mai mult sau mai puțin palpabile”, ea putând fi încununată de succes doar „atunci când persoanele respective vor fi destul de întărite încât să nu mai fugă de lumea reală, recunoscând nu doar că realitatea există, ci și faptul că împlinirea nevoilor lor trebuie să aibă loc în cadrul ei”. Responsabilitatea este definită ca și „capacitatea omului de a-și împlini nevoile fundamentale, fără a-i împiedica pe ceilalți în împlinirea propriilor nevoi”, un om responsabil fiind, în primul rând, acela care poate dărui și primi iubire.
Psihoterapia de responsabilizare desființează ideea de boală psihică, caracterizându-l pe cel ce are anumite probleme psihice doar ca iresponsabil. Odată cu stabilirea unei legături durabile (potrivite) între psihoterapeut și cel tratat (care presupune o atitudine iubitoare, dublată de o lucrare pe măsură, din partea psihoterapeutului și asumarea riscului acestei iubiri – fiindcă orice întâlnire cu celălalt înseamnă, din perspectivă creștină, pe de o parte, oferirea iubirii și consimțirea libertății celuilalt de a o accepta sau refuza, iar pe de altă parte, asumarea suferinței ce derivă din deschiderea înspre un altul, prin purtarea tuturor durerilor lui) și învățarea de către acesta din urmă a unor noi modalități, mai eficiente, de a acționa și a se comporta, starea lui va suferi o schimbare, fapt independent de înțelegerea trecutului său, această nouă poziționare conducând, în cele din urmă, la o schimbare de profunzime, adică la o schimbare de paradigmă existențială.
