„Dacă eşti teolog, roagă-te cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat eşti teolog.” (Evagrie Ponticul)
Am început săptămâna trecută o nouă serie de emisiuni în care am promis abordarea unei teme fundamentale: rugăciunea ca experiență a iubirii și a veșniciei. Am continuat în emisiunea de față să discutăm despre ceea ce Sfinții Părinți au numit: leacul rugăciunii.
Evagrie Ponticul spune că păcatul şi patimile sunt forme de boală şi rădăcină a tuturor bolilor, de aceea, omul, trebuie să-I ceară lui Dumnezeu iertarea şi curăţirea de ele, rugăciunea fiind „urcușul minții spre Dumnezeu” (ea tămăduindu-l de patimile sale pe care le dezrădăcinează din fiinţa sa şi le nimiceşte cu totul); „Dacă eşti teolog, roagă-te cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat eşti teolog” ne spune Evagrie Ponticul, în Cuvânt despre rugăciune…, Filocalia, vol. I. Virtutea tămăduitoare a rugăciunii se vădeşte deci, în primul rând, în izbăvirea de păcat, căci aşa ne învaţă Sfântul Apostol Ioan spunându-ne că păcatele ne-au fost iertate „pentru Numele Lui” (1 Ioan 2, 12).
Rugăciunea este o „experienţă a vieţii veşnice” (Sf. Sofronie Saharov), „e viaţa lui Dumnezeu ajunsă să ardă în inima omului” (Preacuviosul Părinte Daniil (Sandu Tudor) de la Rarău, „respiraţie duhovnicească” (Sf. Ioan de Kronstadt); rugându-ne, respirăm Duhul Sfânt („rugaţi-vă întru Duhul Sfânt”, Iuda 1, 20). Rugăciunea este, așa cum spunea Sf. Sofronie Saharov, o creaţie fără sfârşit, pentru că prin ea se dăruieşte omului privilegiul de a deveni împreună-lucrător cu Dumnezeu la întregirea sa ca persoană. Deschiderea inimii în rugăciune tămăduieşte personalitatea omului.
Rugăciunea pornită din credinţă şi întărită de nădejde, trebuie să fie pătrunsă de iubire. Cunoscând că „iubirea desăvârşită alungă frica” (1 Ioan 4, 18) credinciosul intră în comuniune cu Părintele său, făcând din rugăciune un act de adorare a măreţiei şi frumuseţii divine, şi, în acelaşi timp, mijlocul de înălţare în sferele înalte ale iubirii lui Dumnezeu.
