„Bucurați-vă’ntotdeauna, rugați-vă ne’ncetat.” (1 Tesaloniceni 5, 16-17)
Am început în urmă cu câteva săptămâni abordarea unei teme fundamentale, rugăciunea ca experiență a iubirii și a veșniciei, și am discutat pe îndelete despre ceea ce Sfinții Părinți au numit leacul rugăciunii. Am continuat, în emisiunea de față, să discutăm despre rugăciune, aducând, de data aceasta, în prim plan, tipologia rugăciunii.
Foarte mulţi sunt cei care au încercat să clasifice rugăciunea, utilizând diverse criterii. Sintetizând, se disting trei criterii mai importante: conținutul, subiectul și forma de exprimare. După conţinut, rugăciunea poate fi împărţită în trei tipuri: rugăciunea de laudă (de preamărire), de mulţumire şi de cerere. După subiectul care o exprimă, rugăciunea poate fi de două feluri: personală şi publică. După forma de exprimare, rugăciunea poate fi lăuntrică şi verbală: Un interesant punct de vedere (şi bine documentat în acelaşi timp) asupra „felurilor de rugăciune” are părintele Tomáš Špidlík (Spiritualitatea Răsăritului creștin. II. Rugăciunea, Editura Deisis, Sibiu, 1998), care încadrează rugăciunea concret, în viaţa spirituală a Răsăritului, menţionând variatele forme şi manifestări uzate cu o mare spontaneitate de autorii duhovniceşti.
Se poate vorbi și de o tipologie calitativă a rugăciunii. În acest sens, se identifică mai multe trepte, și anume cinci trepte calitative (așa cum ne învață Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Andrei): rugăciunea întinată, rugăciunea timpului pierdut, rugăciunea minţii, rugăciunea cu mintea în inimă și rugăciunea curată, extazul sau răpirea, culmea cea mai înaltă a rugăciunii, apofatismul deplin, în care omul nici nu mai are un rol deosebit, lucrarea făcând-o Duhul Sfânt (cf. Romani 8, 26).
