Evanghelia zilei: Mt 18, 18 – 22; 19, 1 – 2, 13 – 15
Zis-a Domnul ucenicilor Săi: adevărat vă spun vouă că oricâte veţi lega pe pământ legate vor fi şi în cer; şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer. Vă mai spun iarăşi că, dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ să ceară un lucru oarecare, acel lucru va fi dat lor de Tatăl Meu, care este în ceruri. Căci unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor. Atunci, apropiindu-se de Dânsul, Petru I-a zis: Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu, când va greşi împotriva mea? Oare, până de şapte ori? Iisus i-a răspuns: Eu nu-ţi zic până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte. După ce a sfârşit Iisus de rostit cuvintele acestea, a plecat din Galileea şi a venit în ţinutul Iudeii, dincolo de Iordan. Şi a mers după Dânsul mulţime de oameni şi i-a vindecat acolo pe cei bolnavi. Atunci au adus la Dânsul copii, ca să-şi pună mâinile peste ei şi să se roage, iar ucenicii îi certau. Dar Iisus le-a zis: lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor. Şi, punându-Şi mâinile peste ei, S-a dus de acolo.
„A lega şi a dezlega”
Această pericopă biblică face referire la Taina Sfintei Spovedanii, taină în care Dumnezeu iartă prin preoţi şi episcopi, ca urmaşi direcţi ai Apostolilor, păcatele credincioşilor.
Această Taină a săvârşit-o Hristos însuşi acordând cel dintâi iertarea păcatelor unor persoane, apoi a dat apostolilor şi urmaşilor lor puterea de a ierta păcatele, spunând, cât timp era cu ei:
„Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer.” (Mt 18, 18),
sau după înviere:
„Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi Ierta păcatele, le vor fi Iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.” (In 20, 21 – 23).
Acesta este momentul şi acestea sunt cuvintele prin care Hristos a instituit deodată şi Taina preoţiei şi Taina spovedaniei.
„Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” – adică, spune Domnul Hristos, puterea de a ierta păcatele nu este limitată. Ea se întinde asupra tuturor păcatelor, fără excepţie.
Mântuitorul a dat dovadă că păcatele grele pot fi iertate. Avem ca exemplu atâţia păcătoşi care pentru pocăinţa lor au fost iertaţi de Hristos: femeia prinsă în desfrânare, care trebuia omorâtă cu pietre; paraliticul de la Scăldătoarea Vitezda, care timp de 38 de ani aştepta să fie vindecat şi, nu în ultimul rând, tâlharul de pe cruce, care, pentru că şi-a mărturisit păcatul, a dobândit iertarea şi pomenirea lui în Împărăţia lui Dumnezeu.
Orice păcat care nu este mărturisit şi iertat atrage după sine o paralizie a sufletului. În cazul paraliziei trupeşti, există diferite feluri de boală, cu felurite consecinţe. Rezultatul este însă mereu acelaşi: articulaţia nu mai reuşeşte să se mişte, picioarele nu mai pot să susţină greutatea trupului, mâna nu se mai poate ridica şi atârnă lipsită de forţă.
În plan duhovnicesc, omul fiind membru al trupului mistic al lui Hristos, prin păcat pierde comunicarea (comuniunea) cu Capul. Nu mai simte remuşcarea, rămâne indiferent la cuvintele Evangheliei, nu suportă greutatea poruncilor lui Dumnezeu. Facultăţile mentale i-au rămas: are intelect, voinţă, energie, trupul sănătos… dar sunt rigide, paralizate pentru viaţa cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, omul nelegiuit este paralizat pentru bine. Ar putea să facă, dar nu face, ar putea să se roage, dar vocea nu iese, ar putea să simtă, dar are inimă de piatră. Spiritual, el este un om care nu stă în picioare, iar viaţa lui este doar exterioară.
Împăcarea cu Dumnezeu îl repune pe picioare pe cel care era paralizat, spovada îi dăruieşte harul de a-şi putea folosi din nou propriile facultăţi pentru săvârşirea binelui. Uneori, această vindecare are caracterul unei lente evoluţii morale, dar poate fi şi imediată, o convertire care stârneşte uimire. În viaţa sfinţilor sunt relatate numeroase astfel de convertiri, prezentate ca miracole ale harului lui Dumnezeu. Un sălbatic războinic din Kiev devine Sfântul Vladimir. Un ucigaş precum Sigismund devine un penitent exemplar. Ei, spiritual, s-au ridicat din nou în picioare, prinzând a-L lăuda pe Dumnezeu.[1]
Este adevărat că în Sfânta Scriptură se vorbeşte despre păcate iertabile şi păcate neiertabile. Aceasta nu înseamnă că Biserica prin episcopi şi prin preoţi nu poate ierta totul. Un păcat atunci nu poate fi iertat când cel ce l-a săvârşit este împietrit în rău. Deci lipsa de căinţă împiedică harul dumnezeiesc să aducă iertarea păcatelor. Apoi nu se iartă păcatele împotriva Duhului Sfânt, păcate precum: necredinţa, apostazia, ura, fanatismul, deznădejdea şi încrederea prea mare în bunătatea lui Dumnezeu. Acestea nu se iartă pentru că sunt o împietrire conştientă şi liberă împotriva adevărului dumnezeiesc.
Apoi, pe de altă parte, Dumnezeu nu sileşte pe nimeni să se mărturisească, să se spovedească. Citim în Apocalipsă, în capitolul al III-lea, că Domnul Hristos stă la uşa sufletului nostru şi bate:
„De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa – spune Domnul Hristos – voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.” (Apoc 3, 20).
În iconografie această imagine îl arată pe Domnul Hristos înaintea unei uşi închise, care nu are clanţă decât pe dinăuntru, aşa încât oricine vrea să intre să poată intra numai atunci când i se deschide. Aşa este şi cu sufletul nostru: nimeni nu poate intra înăuntru dacă nu-i deschidem noi. Deci important este pe cine lăsăm noi să intre în inima noastră: pe Hrist sau pe antihrist.
Atunci când ne-a învăţat rugăciunea Tatăl nostru, Domnul Hristos a spus că iertarea noastră este condiţionată; adică Dumnezeu ne iartă păcatele dacă şi noi iertăm celor ce ne greşesc nouă. Citim în Evanghelia după Matei, în capitolul al XVIII-lea, o normă a iertării. Spune Domnul Hristos:
„De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş.” (Mt 18, 15 – 17).
Apostolul Petru are o nelămurire în ce priveşte iertarea greşelilor şi de aceea îl întreabă pe Domnul Hristos:
„Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori?” (Mt 18, 21).
Mântuitorul însă îi răspunde, zicând:
„Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte.” (Mt 18, 22).[2]
Deci datori suntem să iertăm greşiţilor noştri ori de câte ori ni se cere iertare şi nu numai. Să iertăm şi atunci când nu ni se cere iertare, pentru ca şi Dumnezeu să ne ierte nouă păcatele noastre.
[1] Cardinal TomÁŠ ŠpidlÍk, Evanghelia de fiecare zi, vol. 2, pp. 18 – 20.
[2] De şaptezeci de ori câte şapte, ceea ce înseamnă: „la nesfârşit”.
