Evanghelia zilei: Mt 22, 23 – 33
În vremea aceea s-au apropiat de Iisus saducheii, care zic că nu este înviere şi L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, Moise a zis: dacă va muri cineva neavând copii, fratele lui să ia de soţie pe cea văduvă şi să ridice urmaşi fratelui său. Deci erau la noi şapte fraţi; şi cel dintâi s-a însurat şi a murit şi, neavând urmaş, a lăsat pe femeia sa fratelui său. Tot aşa şi al doilea şi al treilea, până la al şaptelea. Iar la urmă, după ei toţi, a murit şi femeia. Aşadar, la înviere, a căruia dintre cei şapte va fi femeia, căci toţi au avut-o de nevastă? Iar Iisus, răspunzând, le-a zis: vă rătăciţi neştiind scripturile, nici puterea lui Dumnezeu, pentru că la înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer. Iar despre învierea morţilor n-aţi citit, oare, ce vi s-a spus de Dumnezeu, când zice: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov? Dumnezeu nu este Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii. Iar mulţimile, care-L ascultau, erau uimite de învăţătura Lui.
Calea de mijloc
Potrivit Legii Vechiului Testament femeia era socotită drept proprietate a bărbatului. Ea era cumpărată de la părinţii ei şi, odată venită în casa bărbatului ei, pe lângă creşterea copiilor i se dădea în grijă toată gospodăria. De regulă locuinţele la vechii evrei aveau o singură intrare şi două camere. În camera din faţă locuia stăpânul casei, bărbatul, iar în camera de la intrare locuia femeia împreună cu copiii şi cu turmele de oi sau de capre. Se vede de aici, fără prea mari eforturi, concepţia pe care o aveau vechii evrei despre femeie, aceea de a fi slujitoare în casă. Mai mult decât atât, potrivit legii leviratului, dacă se întâmpla ca stăpânul casei să moară, nelăsând urmaşi, fratele său avea obligaţia s-o ia de soţie pe văduvă ca să-i ridice urmaşi celui decedat. Această stare de fapt s-a menţinut până aproape de venirea în lume a Domnului Hristos, care a restabilit egalitatea dintre bărbat şi femeie şi prin faptul că s-a născut din Fecioara Maria fără a face apel la ajutorul unui bărbat.
În Împărăţia lui Dumnezeu bărbatul nu este superior femeii. De fapt, în Epistola către Galateni citim că în Hristos (sau prin Hristos):
„Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască.” (Gal 3, 28).
Orice exagerare, orice extremism nu este de la Dumnezeu şi nu duce la Dumnezeu. Aşa a fost în trecut cu lipsa drepturilor femeii şi aşa este în prezent cu exagerarea acestor drepturi. Dacă în plan social femeile au fost recunoscute şi primite în toate structurile de conducere, nu acelaşi lucru se poate întâmpla în plan bisericesc. Biserica nu recunoaşte dreptul femeii de a fi slujitoare la altar, pentru că sacerdoţiul, slujirea preoţească, este o funcţie care este rezultatul unor harisme ale bărbatului ca tip al lui Hristos, care a fost, este şi rămâne bărbat.
Femeia modernă se simte nedreptăţită prin însăşi condiţia ei de a fi femeie, dar în spatele acestei nemulţumiri particulare se ascunde drama generică a umanului dezdumnezeit: „ieşirea din fire”. Feminismul ne apare, la o privire mai atentă, direct proporţional cu descreştinarea lumii. În îndărătnicia femeii moderne de a deveni ceea ce este şi în obsesia ei caricaturală de a deveni ceea ce nu este avem reflexul unei tendinţe mai generale a omului contemporan: o criză de har a omului modern.[1]
O parte constructivă a controversei privitoare la sexe se referea la căsătorie, potrivit învăţăturii biblice:
„Nu este bine ca omul să fie singur.” (Fac 2, 18).
Revalorizarea femeii, prin revalorizarea căsătoriei, a fost o tentativă de echilibrare plină de tensiuni. S-a apelat la Cartea Facerii. Deoarece Eva nu s-a născut din capul lui Adam, aceasta nu îi devenea superioară; fiindcă nu fusese creată din piciorul lui, ea nu îi era inferioară; în fine, coasta, din care a fost creată, presupunea o stare de egalitate.
Relatarea biblică despre creaţie arată de fapt fundamentala unitate şi egalitate între bărbat şi femeie:
„Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, a făcut bărbat şi femeie.” (Fac 1, 27).
Teologia feministă a fost critică şi în ceea ce priveşte modul în care referatul biblic despre căderea în păcat a fost utilizat împotriva femeii, Eva fiind reprezentată drept complice a şarpelui şi condamnată pentru a-l fi ademenit pe Adam, bărbatul, ca şi cum el nu ar fi fost decât în mică măsură responsabil pentru aceasta.
De la utilizarea limbajului în general, s-a ajuns la problema folosirii numelor, în particular, care a devenit una dintre cele mai controversate probleme în teologia creştină.
Teologia feministă îşi concepe sarcina ca o „nouă numire” a sinelui şi a lumii şi, în consecinţă, a întregii tradiţii creştine. Teologii feminişti critică puternic imaginea lui Dumnezeu ca TATĂ. Drept răspuns, teologii ortodocşi, într-un studiu apărut în anul 1985 pe tema „Comunitatea femeilor şi bărbaţilor în Biserică”, spun următoarele:
„Niciodată nu ne-am gândit să contestăm că Dumnezeu e Tatăl şi nu-L putem concepe ca MAMĂ. Hristos L-a numit pe Dumnezeu Tată.”.[2]
Sigur că putem descrie relaţia lui Dumnezeu cu lumea şi prin imagini şi nume feminine. Înşişi Sfinţii Părinţi au scos în evidenţă faptul că la creaţie Duhul „se purta pe deasupra apelor”,[3] acţiune specific feminină, maternă (participarea activă a Duhului Sfânt la Întruparea Domnului considerându-se drept confirmare a acestei interpretări).
Calea de mijloc între Legea leviratului din Vechiul Testament şi Teologia feministă din zilele noastre ar fi comuniunea bărbatului şi a femeii prin taina nunţii. Prin ridicarea nunţii la rang de Taină, femeia ca soţie nu mai e supusa, ci tovarăşa de viaţă a bărbatului, iar comuniunea bărbatului cu femeia se realizează acum după modelul unirii spirituale dintre Hristos şi Biserica Sa.[4]
Aşadar, teologia creştină are datoria de a reinterpreta şi adapta timpurilor şi situaţiilor noi înţelepciunea moştenită din Scripturi şi Tradiţie. Femeile, care constituie majoritatea credincioşilor fideli, nu sunt nici inferioare, nici superioare bărbaţilor. În Biserică, omul în totalitatea sa – bărbat şi femeie – este chemat la mântuire şi la desăvârşire, pentru că Dumnezeu, în înţelepciunea sa, a dat aceleaşi porunci şi pentru bărbaţi şi pentru femei.
[1] RĂZVAN CODRESCU, Teologia sexelor şi taina nunţii. O introducere ortodoxă în antropologia conjugală, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002, p. 127.
[2] MELANIE A. MAY, Conversations on Language and Imagery of God – Occasioned by the Community of Women and Men in the Church Study, in Union Seminary Quarterly Review, 40 / 1985, p. 15.
[3] Fac 1, 2.
[4] Efes 5, 21 – 33.
