Credința puternică a sfântului Pavel în răsplata viitoare ce va încununa răbdarea sfinților, este foarte bine decantată în introducerea acestei pericope. Spune sfântul Ioan Gură de Aur, că în zadar ar mai suferi cineva pentru o cauză, dacă nu ar avea mintea întreagă țintă la răsplata ostenelii lui. De aceea insistă apostolul pe răbdarea drepților în încercări, căci aceștia nu caută ajutorul din partea oamenilor, fiindcă atunci zadarnică ar fi suferința lor și neroditoare de mântuire veșnică, ci ei rămân cu verticalitate și demnitate în fața marilor primejdii, căci toată nădejdea lor și-au pus-o în Hristos[1]. Însuși Pavel avea să vorbească deschis despre suferințele lui îndurate, corintenilor care îl nesocoteau ca apostol (2Corinteni 6, 4-10), subliniind cea mai mare durere a sa, și anume că este prigonit chiar din partea neamului său (Fapte 23, 12-15). Însă atitudinea duhovnicească a apostolului, trebuie să ne stea drept pildă pentru toți câți suferim ceva din partea apropiaților noștri. El nu i-a urât sau blamat pe frații săi, ci mărturisește că dacă ar fi putut, s-ar fi făcut el însuși lepădătură de la Dumnezeu, doar să-i știe și pe evrei mântuiți cu toții (Romani 9, 2-4). Ca dreptul Moise oarecând (Ieșirea 32, 32), acesta va rămâne de-a pururi, răspunsul celui sfânt, piosului lui Dumnezeu (ebr. dores ei Elohim) la mojicia celui păcătos, celui nebun (ebr. naval).
