După o atentă analiză a contextului lărgit al epistolei, observăm că întreaga pericopă din 1, 11 și până în 2, 10 subliniază felul în care sfântul Pavel își apără apostolatul și misiunea sa de evanghelizator. În primul rând, el accentuează obârșia divină a apostolatului său, făcând indirect trimitere la momentul de pe drumul Damascului (Fapte 9, 3-19), ceea ce înseamnă că toată propovăduirea sa este inspirată de Dumnezeu (2Timotei 3, 16), neavând nici un accent omenesc, cu excepția cazurilor pastorale (1Corinteni 7, 12). În al doilea rând, el accentuează faptul că nu pune valoare pe legea mozaică în actul propovăduirii Evangheliei mântuirii, deși a fost de mic școlit în spiritul ei, ceea ce demonstrează, încă o dată, nedesăvârșirea ei. Această părăsire voită a Legii demonstrează, din nou, faptul că propovăduirea sa nu se bazează pe rațiune, fiindcă Evanghelia a primit-o direct din partea Domnului Iisus, iar el în forma aceasta revelată o propovăduiește (1, 11-14).
