Pericopa de față abordează cea mai importantă slujire a Bisericii, misiunea de apostol, pe care sfântul Pavel și-o arogă ca fiind o împuternicire divină (Galateni 1, 12). La originea apostolatului, stă întotdeauna chemarea Domnului pentru cel care va fi trimis în lume să propovăduiască Evanghelia (cuvântul apostol provine din rădăcina grecească apostellō care înseamnă a trimite), de aceea apostolul insistă asupra momentului convertirii lui de pe drumul Damascului, moment ce culminează cu primirea mandatului apostolesc din partea Mântuitorului Iisus (Fapte 9, 3-6), pecetluind trimiterea sa cu însăși încreștinarea corintenilor (Daniel 9, 24), “lucrul său întru Domnul” (9, 1-2).
Se pare că la urechile apostolului ar fi ajuns clevetirile și învinuirile nedrepte ale corintenilor cu privire la drepturile lui de apostol al lui Hristos, drepturi ce reglementau menajul sau grijile mărunte ale vieții de pelerin. Față de numeroasele reproșuri, apostolul răspunde în acest capitol în două pericope paralele (4-12 și 13-18), prin care încearcă să-i facă pe credincioșii săi, să înțeleagă faptul că asemeni celorlalți apostoli, avea și el dreptul de a mânca și a bea, întreținut fiind de Biserică, căreia îi dedică întregul său timp.
