Evanghelia zilei: Lc 12, 32 – 40
Zis-a Domnul: nu te teme turmă mică, pentru că Tatăl vostru a bine plăcut să vă dea vouă împărăţia. Vindeţi averile voastre şi daţi-le în milostenii; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară nesecată în ceruri, unde furul nu se apropie, nici molia nu o strică. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră. Să fie mijloacele voastre încinse şi făcliile voastre aprinse; fiţi asemenea acelor oamenilor care aşteaptă pe stăpânul lor, când se întoarce de la nuntă, pentru ca, venind şi bătând, îndată să-i deschidă. Fericiţi sunt slujitorii aceia pe care, venind stăpânul, îi va găsi veghind. Adevărat vă spun că El se va încinge, iar pe dânşii îi va pune să şadă şi, venind la masă, îi va sluji. Fie că va veni la straja a doua, fie că va veni la straja a treia, fericiţi sunt slujitorii aceia, de-i va găsi aşa. Dar şi aceea o ştiţi prea bine că, dacă ar şti stăpânul casei în care ceas va veni furul, ar veghea şi nu ar lăsa să-i spargă casa. Deci şi voi fiţi gata, căci în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni.
Iconomii Împărăţiei Cerurilor
Ca o aplicare a parabolei cu bogatul neînţelept căruia i-a rodit ţarina, Domnul Hristos a rostit mai multe sentinţe care sunt cuprinse într-o altă ordine decât cele din „Predica de pe Munte” în variantă mateiană. Pe acestea le-am putea identifica foarte uşor şi spre exemplificare amintim câteva:
„Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca.” (Mt 6, 25; Lc 12, 22).
De ce? Pentru că:
„Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea.” (Mt 6, 25; Lc 12, 23).
Apoi o altă sentinţă:
„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu. Şi toate acestea (adică hrană şi îmbrăcăminte) se vor adăuga vouă.” (Mt 6, 33; Lc 12, 31).
Sau o alta:
„Unde este comoara voastră, acolo este inima voastră.” (Mt 6, 21; Lc 12, 34).
Îndemnul la milostenie este făcut de Domnul Hristos ca remediu împotriva zgârceniei, a avariţiei. Pentru a nu ajunge asemeni bogatului neînţelept căruia i-a rodit ţarina şi care nu vedea mai departe de „al meu” Domnul Hristos ne îndeamnă, zicând:
„Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară neîmpuţinată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o strică. Căci unde este comoara voastră, acolo este inima voastră.” (Lc 12, 33 – 34).
Dar ce averi suntem datori să vindem şi să le împărţim săracilor? Cele pe care le-am câştigat fără efort sau cele pe care le-am câştigat necinstit sau cele pe care le-am câştigat de pe o zi pe alta. Că este aşa ne spune însuşi Domnul Hristos la finalul pildei cu iconomul cel necredincios:
„Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă, ca atunci, când veţi părăsi viaţa, să vă primească ei în corturile cele veşnice.” (Lc 16, 9).
Avem apoi pilda vameşului Zaheu care în urma întâlnirii cu Domnul Hristos a spus:
„Doamne, iată jumătate din averea mea o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.” (Lc 19, 8).
Aşadar Zaheu a constatat dintr-odată că jumătate din averea sa câştigată necinstit îi prisoseşte, adică nu îi foloseşte, nu se foloseşte de ea, o ţine doar ca să fie ţinută. Aceasta pe de o parte. Pe de altă parte spune:
„Dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.” (Lc 19, 8).
Adică îşi face o spovedanie publică şi îşi ia singur canonul, pentru că în Legea Vechiului Testament a da ceva înapoi împătrit era pedeapsa extremă prevăzută pentru furt.[1]
Prin urmare, în urma întâlnirii cu Domnul Hristos o categorie de oameni (marea majoritate) vând o parte din avere şi o împart săracilor. O altă categorie de oameni este îndemnată de Domnul Hristos să vândă toată averea şi s-o împartă săracilor, cum citim şi în această pericopă:
„Vindeţi averile voastre şi daţi-le milostenie.” (Lc 12, 33).
Domnul Hristos a spus aceste cuvinte pentru ucenicii Săi. Că este aşa aflăm din versetul imediat următor, Apostolul Petru întrebându-L pe Domnul Hristos:
„Doamne, către noi spui pilda aceasta sau şi către toţi?” (Lc 12, 41).
Drept răspuns, Domnul Hristos rosteşte pilda cu iconomul credincios, ceea ce înseamnă că apostolii şi urmaţii lor (episcopii şi preoţii) au fost aşezaţi de Domnul Hristos, instituiţi drept „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu”.[2]
Şi pentru că Domnul Hristos nu a răspuns la întrebarea lui Petru prin „da” sau „nu”, ci a lăsat la latitudinea fiecăruia să împlinească după putere îndemnul Său, în Biserica primară credincioşii aveau toate în comun – cum citim în Faptele Apostolilor, în capitolul al II-lea:
„Toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare.” (Fapte 2, 44 – 45).
Aceasta s-a întâmplat însă numai până ce au venit unii, precum Anania şi Safira care au minţit comunitatea euharistică (comunitatea celor ce credeau în Domnul Hristos şi care stăruiau într-un cuget, împărtăşindu-se cu pâinea şi vinul euharistic întru bucurie şi întru curăţia inimii). Aşadar, un anume Anania după ce a vândut ţarina sa a venit la Apostolul Petru, dosind din preţ şi aducând o parte din bani pe care i-a pus la picioarele apostolilor. Apostolul Petru fiind inspirat de Duhul Sfânt a zis:
„Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt şi să doseşti din preţul ţarinei? Oare, păstrând-o, nu-ţi rămânea ţie, şi vândută nu era în stăpânirea ta? Pentru ce ai pus în inima ta lucrul acesta? N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu.” (Fapte 5, 3 – 4).
Anania, auzind aceste cuvinte, a căzut şi a murit. Şi frică mare i-a cuprins pe toţi care au auzit. Pentru a nu se mai repeta aceasta, Biserca a hotărât să nu-i împovăreze pe toţi oamenii cu acest îndemn al Domnului Hristos de a vinde toate câte au şi de a le împărţi săracilor, ci numai pe unii care caută „desăvârşirea”, precum o căuta tânărul cel bogat.[3] Aşa au apărut voturile monahale, dintre care trei sunt fundamentale: sărăcia de bună voie, fecioria şi ascultarea. Călugărul este dator să împlinească aceste voturi pentru că şi le-a asumat, spre deosebire de credinciosul de rând care este îndemnat să le împlinească, în limita puterilor lui.[4]
[1] Ieş 22, 1.
[2] 1 Cor 4, 1.
[3] Mt 19, 21.
[4] Potrivit Sfântului Apostol Pavel (1 Cor 7, 5), bărbatul şi femeia pot trăi „pentru un timp” în înfrânare deplină (castitate conjugală), ca vremea aceea să se îndeletnicească cu postul şi cu rugăciunea.
