Evanghelia zilei: Lc 20, 27 – 44
În vremea aceea au venit la Iisus unii dintre saducheii care tăgăduiesc că este înviere şi L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, Moise ne-a lăsat scris: dacă cineva are un frate însurat şi acesta va muri neavând copii, atunci fratele să ia pe femeia văduvă şi să ridice urmaşi fratelui său. Deci erau şapte fraţi; şi cel dintâi, luându-şi femeie, a murit fără de copii. Pe femeie a luat-o atunci al doilea, dar şi el a murit fără copii. A luat-o pe ea şi al treilea, şi tot aşa toţi şapte au murit, fără să lase copii. La urma tuturor a murit şi femeia. Deci, la înviere, a căruia dintre ei va fi femeia? Căci câte şapte au avut-o pe ea de nevastă? Atunci, răspunzând lor, Iisus le-a zis: fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită; dar cei ce se vor învrednici să dobândească veacul ce va să fie şi învierea din morţi nici nu se însoară, nici nu se mărită. Căci nici să moară nu mai pot, fiindcă sunt la fel cu îngerii şi sunt fiii lui Dumnezeu, de vreme ce sunt fiii învierii. Iar cum că morţii vor învia, însuşi Moise a arătat atunci când vorbeşte despre rug şi când numeşte pe Domnul: Dumnezeul lui Avraam, şi Dumnezeul lui Isaac, şi Dumnezeul lui Iacov. Iar Dumnezeu nu este al morţilor, ci al viilor, căci toţi sunt vii în El. Iar unii dintre cărturari, răspunzând, I-au zis: Învăţătorule, bine ai vorbit. De aceea nu mai cutezau să-L mai întrebe nimic. Atunci a zis către ei: cum spun cărturarii că Hristos este Fiul lui David? Pentru că însuşi David zice în cartea Psalmilor: zis-a Domnul Domnului Meu, şezi de-a dreapta Mea până când voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale. Dacă David îl numeşte pe El Domn, deci cum este Fiul său?
Întrebarea saducheilor
Pericopa evanghelică pe care o avem în atenţie ne prezintă un dialog al Domnului Hristos cu saducheii pe care sinopticii îi caracterizează zicând:
„Saducheii, cei care zic că nu este înviere.” (Mt 22, 23; Mc 12, 18; Lc 20, 27).
Saducheii erau un partid religios, alături de farisei. Numele lor era pus în legătură cu marele arhiereu Sadoc, contemporan cu regele David şi cu Solomon, dar ei au apărut mult mai târziu în istorie, în timpul domniei lui Ioan Hircan (135 – 104 î.Hs).
Gruparea lor era alcătuită din cele mai de vază familii preoţeşti. Ei nu se bucurau de simpatie în ochii poporului evreu; erau urâţi de evrei pe motivul că pactizau cu romanii pentru a se bucura de privilegiile oferite de aceştia. Din punct de vedere doctrinar saducheii nu acceptau sufletul nemuritor, existenţa îngerilor, învierea trupurilor şi viaţa veşnică. Potrivit credinţei lor fericirea sau nefericirea cuiva ţinea numai de această lume. Această concepţie s-a reflectat mai ales în atitudinea lor conciliantă faţă de stăpânirea romană, a cărei dominaţie au acceptat-o cu uşurinţă.[1] În plan religios saducheii erau duşmanii direcţi ai Domnului Hristos pentru că vedeau în El mai ales Înnoitorul care căuta să tulbure ordinea stabilită. De aceea au fost mai fermi decât fariseii în suprimarea Mântuitorului.[2] Ei au fost cei care au pus pază la mormânt, ca nu cumva să vină ucenicii Lui să-L fure noaptea şi să zică cum că a înviat.[3] Când lucrul de care se temeau s-a întâmplat, saducheii au dat bani soldaţilor romani făcându-i să declare că, pe când dormeau ei, ucenicii lui Iisus au venit şi au furat trupul Lui.[4]
Pentru că nu credeau în înviere, saducheii – ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur – nu-L întreabă direct pe Mântuitorul despre înviere, ci plăsmuiesc o pricină şi născocesc un fapt care nu s-a petrecut niciodată. Au de gând să-L pună în încurcătură pe Hristos şi voiesc să strice credinţa în înviere şi în modul învierii.[5]
De remarcat că Mântuitorul nu le mai spune: „Făţarnicilor”, cum le-a spus în alte rânduri, când aceştia ştiau răspunsul la ceea ce întrebau.[6] Acum problema era mai delicată. Era vorba de căsătoria de levirat.
Trebuie spus că la evrei căsătoria nu avea un caracter religios, nu se făcea la templu, ci la casa miresei. Căsătoria consta din două momente: logodna şi cununia. Mirii primeau o binecuvântare, dar numai de la părinţi.[7]
Potrivt poruncii dumnezeieşti: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi”,[8] la evrei s-a încetăţenit credinţa că, dacă un om moare fără să fi dat naştere la urmaşi, omul acela era considerat că nu şi-a împlinit (îndeplinit) menirea, ca şi cum ar fi fost blestemat sau pedepsit de Dumnezeu.
Din solidaritate umană cu un astfel de om, încă înainte de Moise s-a încetăţenit la evrei un obicei care mai apoi a devenit lege. Această lege prevedea ca în cazul în care un bărbat evreu moare fără să fi lăsat urmaşi, fratele acestuia care a trăit în casă cu el, necăsătorit fiind, este dator să o ia în căsătorie pe cumnata sa şi cel întâi născut de parte bărbătească se socotea copilul celui decedat, al cărui nume şi drepturi le moştenea.
Chiar în familia patriarhului Iacob s-a încheiat o astfel de căsătorie între Onan, fiul lui Iuda şi văduva fratelui său decedat. Din felul cum s-a comportat Onan refuzând să dea naştere la urmaşi,[9] se deduce că această formă de căsătorie, numită „căsătorie de levirat” sau „căsătorie între cumnaţi”[10] era privită de evrei cu destulă rezervă. Moise n-a voit să o defiinţeze ţinând cont de pietatea ce trebuia să existe faţă de un frate mort, dar a prevăzut posibilitatea pentru cel vizat de a putea să o refuze pe văduvă. În acest caz văduva celui decedat îl chema pe fratele soţului ei în faţa judecătorului şi îl soma să o ia în căsătorie. Dacă acela declara deschis că o refuză, văduva recurgea la un act simbolic: îl descălţa pe cumnatul ei de sandala de la un picior şi scuipându-l în faţă îi adresa cuvintele:
„Aşa se cuvine omului care nu vrea să zidească fratelui său casă în Israel.” (Deut 25, 9).
Cel ruşinat se întorcea acasă desculţ de un picior şi de atunci înainte casa lui se numea „casa desculţului”.[11]
Prin urmare, evreii fugeau de astfel de căsătorii, deşi îi silea legea. Astfel Rut, rămasă văduvă, abia s-a căsătorit cu o rudă din partea bărbatului destul de îndepărtată,[12] iar Tamara, tot din pricina aceasta, a fost silită să trăiască cu socrul ei.[13]
Saducheii vin la Mântuitorul cu acest caz extrem: o femeie a avut, legitim, mai mulţi bărbaţi. La înviere cu care dintre ei va fi? Această întrebare uneori poate frământa şi minţile celor care au avut astăzi mai multe căsătorii. Mântuitorul Hristos după ce le spune saducheilor, şi prin ei celor care gândesc asemenea lor: „Vă rătăciţi, neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu”,[14] arată cum va fi în lumea cealaltă, zicând:
„La înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt la fel ca îngerii şi sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii.” (Mt 22, 30; Mc 12, 25; Lc 20, 34 – 36).
Este aici un aspect care trebuie subliniat: nu pentru că nu se însoară sunt ca îngerii, ci pentru că sunt ca îngerii nu se însoară.
Pe pământ sunt două căi: căsătoria şi monahismul. Călugării anticipează într-un fel viaţa veşnică, viaţa de după înviere. Ei nu se însoară, pentru că acum sunt ca îngerii. În ce-i priveşte pe cei căsătoriţi, este taina lui Dumnezeu cum vor fi dincolo. Dogmatic vorbind, orice legătură între oamenii din această lume se păstrează şi în viaţa de dincolo; relaţiile de iubire sau de neiubire dintre soţ şi soţie sau dintre călugăr şi cei din lume pentru care se roagă au ecouri şi dincolo. Aceasta trebuie să ştim că nu exteriorul mântuieşte (haina călugărului sau haina mireanului), ci interiorul. În interiorul nostru se lucrează mântuirea; interiorul nostru arată în afară felul în care ne-am format şi felul în care trăim.
[1] Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană, Studiul Noului Testament, pp. 102 – 103.
[2] In 11, 47 – 50.
[3] Mt 27, 62 – 66.
[4] Mt 28, 11 – 15.
[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB 23, p. 804.
[6] Mt 15, 7; 16, 3; 22, 18; Mc 7, 6; Lc 13, 15.
[7] Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie biblică, pp. 127 – 128.
[8] Fac 1, 28.
[9] Fac 38, 8 – 10.
[10] În limba ebraică „levir” înseamnă „cumnat”, de aici şi numirea de „căsătorie de levirat”.
[11] Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie biblică, p. 167.
[12] Rut 1, 1 – 4, 11.
[13] Fac 38, 13 – 26.
[14] Mt 22, 29; Mc 12, 24.
