Evanghelia zilei: Lc 11, 14 – 23
În vremea aceea a scos Iisus un diavol dintr-un bolnav care era mut. Şi când a ieşit diavolul, mutul a început să vorbească, iar mulţimile s-au minunat. Unii însă dintre ei ziceau: cu Beelzebul, căpetenia diavolilor, scoate pe diavoli. Iar alţii, ispitindu-L, cereau de la Dânsul să le dea un semn din cer. Dar El, ştiind gândurile lor, le-a zis: orice împărăţie, dacă se dezbină în sine, se pustieşte şi casă peste casă se răstoarnă. Deci şi satana, dacă s-a dezbinat în sine, cum va mai sta în împărăţia lui, fiindcă spuneţi că Eu izgonesc pe diavoli cu Beelzebul? Iar dacă Eu izgonesc pe diavoli cu Beelzebul, feciorii voştri cu cine îi izgonesc? De aceea ei vă vor fi judecători. Dacă însă Eu scot afară pe diavoli cu degetul lui Dumnezeu, atunci a ajuns şi la voi împărăţia lui Dumnezeu. Când un om tare şi înarmat păzeşte curtea sa, avuţiile lui stau în bună pace. Dar, când va veni unul mai tare decât el asupra lui şi-l va birui, îi ia toate armele în care nădăjduise şi împarte prăzile ridicate de la el. Cel care nu este cu Mine este împotriva Mea; şi cel care nu adună cu Mine risipeşte.
Lucrarea celui rău
Cărturarii şi fariseii erau atât de împietriţi faţă de Domnul Hristos, încât nici ceea ce vedeau nu credeau. Sfântul Evanghelist Luca spune că atunci când Domnul Hristos a scos un demon, dintr-un om care era mut, după ce mutul a vorbit, mulţimile s-au minunat, dar unii – adică cărturarii şi fariseii – ziceau în cugetele lor că Mântuitorul este un profet mincinos, un înşelător, că a făcut un pact cu căpetenia demonilor, Beelzebul, pentru a-i scoate pe demoni.[1] Domnul Hristos cunoscând gândurile lor, le-a zis:
„Orice împărăţie, dezbinându-se în sine, se pustieşte şi casă peste casă cade. Şi dacă satana s-a dezbinat în sine, cum va mai sta împărăţia lui?” (Lc 11, 17 – 18).
Aşadar diavolul are o împărăţie, care nu este altceva decât opusul Împărăţiei lui Dumnezeu. Dacă împărăţia lui Dumnezeu a fost numită „rai”, împărăţia diavolului a fost numită „iad”. Un alt nume folosit de Domnul Hristos pentru iad a fost gheenă, un loc în afara Ierusalimului unde se duceau gunoaiele şi se ardeau, un loc plin de toată necurăţia.
Şi pentru că în Împărăţia lui Dumnezeu îngerii buni au o anumită ierarhie, acelaşi lucru este şi în împărăţia diavolului. Îngerii răi sunt specializaţi pe anumite patimi. Sfântul Ioan Casian în lucrarea sa „Despre cele opt gânduri ale răutăţii” vorbeşte despre înfrânarea pântecelui, despre desfrânare, despre iubirea de argint, despre mânie, despre întristare, despre trândăvie, despre slava deşartă şi despre mândrie, arătând că fiecare patimă poate fi numită pe drept cuvânt „duh” – spre exemplu: duhul desfrânării, duhul iubirii de arginţi. Prin urmare de atâţia demoni suntem stăpâniţi, câte patimi avem.[2]
La fel Evagrie Ponticul în „Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor” spune că:
„Toate gândurile diavoleşti furişează în suflet chipurile lucrurilor sensibile, care, punându-şi întipărirea în minte, o fac să poarte în ea formele acelor lucruri. Deci de la însuşi lucrul care se deapănă în minte poţi cunoaşte care drac s-a apropiat de tine. De pildă, dacă în cugetul meu se înfăţişează chipul omului care m-a păgubit, sau m-a necinstit, el dă pe faţă gândul ţinerii de minte a răului, furişat în mine. Dacă iarăşi se învârteşte în mine gândul la bani sau la slavă, dintr-acestea se va cunoaşte duhul care ne necăjeşte.”.[3]
Invaziei gândurilor desfrânate şi a plictiselii îi urmează tristeţea, nesiguranţa, deznădejdea, împietrirea, orbirea, hula şi disperarea. Dacă prinzi gustul dorinţelor trupeşti, urmările vor fi foarte grave. Părinţii duhovniceşti numesc acestea: „dorinţe profanatorii templului duhovnicesc al lui Dumnezeu”. Dacă ne desfătăm cu ele, harul lui Dumnezeu ne părăseşte pentru mult timp şi gândurile şi imaginaţiile păcătoase capătă un ascendent foarte puternic în noi. Ne covârşesc şi ne ameţesc în aşa măsură încât nu vom putea atrage harul din nou, decât numai printr-o pocăinţă sinceră şi printr-un refuz de a ne lăsa cuprinşi de sugestiile vrăjmaşului.[4]
Despre Maria Magdalena citim că Domnul Hristos a scos din ea şapte demoni;[5] despre demonizatul din ţinutul Gherghesenilor citim că era stăpânit de o legiune de demoni;[6] despre femeia gârbovă, care de optsprezece ani avea un duh de neputinţă, neputându-se uita decât în pământ, citim că a legat-o pe ea satana;[7] despre demonizatul mut din pericopa evanghelică în discuţie, de asemenea ştim că era aşa din lucrarea satanei.[8]
Un demonizat nu mai este responsabil de lucrările lui. Diavolul îl chinuieşte, îl aruncă în foc şi în apă, dar nu ca să-l piardă, ci ca să-l tiranizeze. Un demonizat nu este deloc liniştit, nu are deloc stare, se aprinde repede la mânie. Apoi, în casa unde este un demonizat sau un om pătimaş, acolo este iadul, căci iadul nu este altceva decât trăirea în păcat.
La fel ca şi raiul care pentru unii poate să înceapă chiar de aici de pe pământ, iadul omului începe de pe pământ, dacă omul nu vieţuieşte în Dumnezeu.[9] Prin urmare, mai mult decât un loc, iadul este o stare. El este deficienţa spiritului, deformarea, fără speranţă de îndreptare, a vieţii sufleteşti. E neputinţa spirituală împreunată cu disperarea. E neputinţa iubirii, a comuniunii.[10]
Lupta împotriva diavolului poate fi dusă de unul care este – după cuvântul Mântuitorului – mai tare decât el, care vine asupra lui şi-l înfrânge. Omul prin harul preoţiei poate sta împotriva uneltirilor diavolului, însă nu oricărui preot îi este recomandată lupta deschisă împotriva lui. Dacă preotul respectiv nu împlineşte toate poruncile Domnului Hristos, dacă nu trăieşte după voia lui Hristos, atunci diavolul nu i se supune, ca oarecând apostolilor care nu au reuşit să vindece un demonizat pentru că nu se rugau şi nu posteau îndeajuns.[11] Apoi, dacă preotul trăieşte drept, se poate întâmpla ca cineva din familia lui să nu ducă aceeaşi viaţă în sfinţenie, ci să fie stăpânit de o patimă anume. Atunci diavolul, pentru că nu se poate atinge direct de preot, se atinge indirect, prin cei din familia lui. Aceasta este raţiunea pentru care dezlegările de blesteme sau molitfele Sfântului Vasile cel Mare, prin care diavolul este alungat, deci provocat la luptă, se citesc de regulă în mănăstiri, de acei părinţi îmbunătăţiţi care, prin post şi prin rugăciune, au dobândit de la Dumnezeu o anumită percepţie, încât pot sesiza cu simţurile trupului sau ale sufletului lucrarea diavolească.
Sfântul Ignatie Briancianinov spune în „Fărâmiturile ospăţului”:
„Dracii, nevăzuţi pentru ochii noştri trupeşti, pot fi văzuţi cu ochii sufletului, cu mintea şi cu inima. Sfinţii Părinţi, care au ajuns desăvârşiţi, îi puteau vedea şi cu ochii trupului. Noi, care nu-i vedem în modul acesta, trebuie să învăţăm să-i vedem cu ochii sufletului.”.[12]
Însă nu trebuie să ne facem din aceasta un scop. Pe noi trebuie să ne preocupe nu atât vederea îngerilor – fie ei buni sau răi –, cât trăirea în legea lui Dumnezeu. Apoi părinţii spuneau că a-ţi recunoaşte păcatul este un mare dar al Cerului, mai mare decât vederea îngerilor.[13]
[1] Lc 11, 14 – 15.
[2] Sfântul Ioan Casian, Aşezămintele mănăstireşti şi convorbirile duhovniceşti, în PSB 57, pp. 161 – 265.
[3] Evagrie Ponticul, Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor, 2, în Filocalia 1, p. 74.
[4] Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospăţului, p. 242.
[5] Mc 16, 9; Lc 8, 2.
[6] Mc 5, 9; Lc 8, 30.
[7] Lc 13, 11.
[8] Mt 12, 22; Lc 11, 14.
[9] Arhim. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, p. 47.
[10] Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, p. 335.
[11] Mt 17, 19 – 21; Mc 9, 28 – 29.
[12] Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospăţului, p. 216.
[13] Arhim. Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, trad. de Ep. Irineu Slătineanu, Ed. Adonai, Bucureşti, 1995, p. 29.
