„Cel care are un de ce pentru care să trăiască poate să suporte aproape orice”
(Friedrich Nietzsche)
Am abordat în emisiunile trecute o temă inedită, Psihoterapia de responsabilizare în viziunea Părintelui Filothei Faros sau riscul de a iubi în psihoterapie. În emisiunea de față și în cele ce vor urma, am discutat despre Logoterapia lui Viktor Frankl și dinamica existențială, o temă care merită de asemenea, considerăm, toată atenția noastră.
În ultimii ani, în spațiul occidental, au fost create diferite școli psihologice pentru a studia problemele legate de lumea interioară a omului, o caracteristică evidentă a zilelor noastre fiind căutarea unei forme cât mai eficiente de psihoterapie. Omul de azi este deturnat de la un curs al vieții firesc și sănătos, invadat de probleme răscolitoare și, prin urmare, de boli de natură psihică, acestea fiind, din perspectiva psihoterapiilor laice, expresia unor dezechilibre psihice datorate unor diverși factori (specifice mai ales marilor aglomerări urbane), încercărilor de evadare din lumea reală, devenită insuportabilă, într-una imaginară și refugiul în iresponsabilitate ș.a. O cauză majoră a bolilor psihice este, în viziunea dr. Viktor E. Frankl, fondatorul logoterapiei, lipsa de sens a vieții, manifestată sub forma așa-numitului vid existențial, boala specifică a lumii contemporane, în care domină starea de gol și de neputință. Frankl afirmă necesitatea unui suprasens în viața omului, această teză provenind din observarea caracterului limitat al lumii și al tuturor sensurilor legate de ea (el nu numește însă în nici un fel acest sens ultim al vieții).
