Evanghelia zilei: In 14, 27 – 15, 7
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze. Aţi auzit că Eu v-am spus că Mă duc, dar voi veni la voi. De M-aţi iubi, v-aţi bucura că v-am spus vouă: Mă duc la Tatăl, pentru că Tatăl Meu este mai mare decât Mine. Şi v-am spus vouă acestea, mai înainte de a se împlini, ca să credeţi când se vor împlini. Nu voi mai vorbi mult cu voi, căci vine stăpânitorul acestei lumi. El nu are nimic în Mine. Dar lumea va cunoaşte că Eu iubesc pe Tatăl şi precum Tatăl Mi-a poruncit, aşa fac. Sculaţi-vă să mergem de aici. Eu sunt adevărata tulpină a viţei şi Tatăl Meu este lucrătorul. Pe orice mlădiţă care este în Mine şi nu aduce roadă El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă El o curăţeşte pentru ca şi mai multă roadă să aducă. Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine însăşi, dacă nu rămâne în tulpina viţei, tot aşa nici voi, dacă nu veţi rămâne în Mine. Eu sunt tulpina viţei, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă vreunul nu rămâne în Mine, este aruncat ca mlădiţa neroditoare, care s-a uscat şi pe care o adună lumea, o aruncă în foc şi arde. Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice veţi vrea, şi se va da vouă.
„Pacea Mea o dau vouă”
Amintindu-le Sfinţilor Apostoli de înălţarea Sa la cer şi pregătindu-i să înţeleagă că nu vor rămâne prin aceasta singuri, Mântuitorul le spune:
„Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă.” (In 14, 27).
Este un cuvânt cu putere şi pentru noi. Deşi S-a înălţat la cer, Hristos este cu noi; pacea Lui este cu noi şi rămâne cu noi atâta timp cât şi noi o căutăm.
Potrivit părinţilor duhovniceşti pacea sufletului sau nepătimirea este „stăpânirea asupra simţurilor”. Spune Sfântul Isaac Sirul:
„Nepătimirea nu înseamnă a nu mai simţi patimile, ci a nu le mai primi.”.[1]
Aşadar nepătimirea este o luptă; o luptă pe care trebuie să o ducem necontenit, o luptă în care suntem întăriţi prin acea virtute pe care Domnul Hristos a numit-o PACE şi pe care ne-a lăsat-o atunci când S-a înălţat la cer.
În Predica de pe Munte, Domnul Hristos îi fericeşte pe făcătorii de pace, pe care-i numeşte fiii lui Dumnezeu. Dacă păcatul înseamnă lipsa păcii, atunci pacea înseamnă, pe bună dreptate, împăcarea cu Dumnezeu.
Deci nepătimirea este „o stare de pace a sufletului”. Cel ce a atins nepătimirea nu mai păcătuieşte uşor nici cu fapta, nici cu gândul şi nici cu cuvântul şi pofta nu i se mai mişcă uşor spre păcat. N-am putea spune că patimile au devenit pentru el o imposibilitate ontologică, ca pentru Dumnezeu. Dar ele sunt pentru el aproape o imposibilitate morală, aşa cum, de pildă, pe un cineva care zeci de ani s-a ferit de furat este imposibil să ţi-l închipui dedându-se la o asemenea faptă.[2]
Sfântul Chiril al Alexandriei, în Comentariul la Evanghelia Sfântului Ioan identifică această pace pe care Mântuitorul o promite Apostolilor cu Duhul Sfânt. Spune el:
„Mântuitorul nu dă acum pacea în mod simplu, ci „pacea Mea”, iar aceasta nu înseamnă altceva decât a le spune limpede: „Vă voi dărui Duhul Meu şi voi fi Eu însumi cu cei ce-L vor primi pe El”.[3]
Sfântul Apostol Pavel, în epistola către Galateni spune că noi, în calitate de fii ai lui Dumnezeu, ne rugăm Tatălui prin Duhul Fiului Său, care strigă în inimile noastre: „Avva, Părinte!”[4]
Prin Duhul Fiului se înţelege Duhul Sfânt care, după Înălţarea la cer a Domnului Hristos, rămâne permanent prezent şi activ în Biserică. El mai este numit Duhul lui Hristos, pentru că îl sălăşluieşte pe Hristos în noi. Venirea Duhului Sfânt în noi înseamnă tocmai sălăşluirea duhovnicească a lui Hristos în noi, înduhovnicirea sau hristoformizarea noastră prin Duhul lui Hristos; cu alte cuvinte Duhul Sfânt îl modelează pe Hristos în noi, făcându-ne asemenea chipului lui Hristos. Aşadar, zicând Hristos: „Pacea Mea o dau vouă”, zice de fapt: „Duhul Meu vi-L dau vouă”, sau „Duhul Sfânt vi-L dau vouă”, căci prin Duhul dă toate ale Sale oamenilor.
Duhul aduce în primul rând o pace interioară împotriva tulburărilor sau întristărilor care începeau să stăpânească pe ucenici la gândul că vor rămâne fără Învăţătorul lor. Dar e şi pacea pe care o dă tuturor credincioşilor, căci prin Duhul este prezent Hristos Însuşi în chip nevăzut. Greutăţile din lume nu ne mai tulbură, având în Duhul, sau în prezenţa nevăzută a lui Hristos, puterea să nu le dăm importanţă. Ca atare, Duhul Sfânt este numit „Mângâietor”.[5] Este „Mângâietor” pentru că este „Duhul iubirii”. Precum Duhul este numit „Duhul adevărului”, la fel de bine poate fi numit şi „Duhul iubirii”.
Acest Duh al iubirii ne uneşte cu Hristos şi ne dă puterea de a aduce rod de iubire. Cum este această taină a unirii noastre cu El? Ne-o descoperă Hristos însuşi, pe cât putem noi înţelege, în pilda viei şi a mlădiţelor:
„Eu sunt viţa – spune Mântuitorul, iar voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.” (In 15, 5).
Fără Fiul nu putem face nimic pentru că El este „Viaţa lumii”. Dacă ne despărţim de El, rămânem mlădiţe uscate, care nu aduc rod; dacă însă însetăm după apa cea vie, care curge din Hristos – izvorul vieţii, noi, mlădiţele, aducem roadă multă, bineplăcută lui Dumnezeu.
[1] Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica ortodoxă, vol. 1 Ascetica, Ed. Deisis, Alba Iulia, 1993, p. 186.
[2] Ibidem.
[3] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariul la Evanghelia Sfântului Ioan, p. 907.
[4] Gal 4, 6.
[5] Nota 1728 a Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae la Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariul la Evanghelia Sfântului Ioan, p. 908.
