Sfinții noștri înaintași ai credinței, drepții de care lumea aceasta păcătoasă nu este vrednică, sunt elogiați într-un mod unic în cadrul acestui apostol, și pe larg în întreg capitolul 11 al epistolei sfântului Pavel către Evrei. Pericopa se deschide cu imaginea patriarhului Avraam, care prin credință aștepta moștenirea cetății care are temelii de la Dumnezeu (gr. tēn tous themelious echousan polin) și care probabil era Ierusalimul, căci potrivit Psalmului 86, 1 temeliile Domnului sunt în munții cei sfinți, adică în Muntele Sionului din Ierusalim[1], viitorul locaș al Templului (Psalm 124, 1; Sofonie 3, 11-14; Daniel 9, 16; Ioil 4, 17).
În elogierea credinței sfinților, apostolul Pavel se folosește de cel puțin patru exemple din cartea Judecători: credința puternică a lui Ghedeon în ajutorul de la Dumnezeu în lupta contra madianiților (Judecători 6-8); credința lui Barac în izbânda contra lui Sisera (Judecători 4-5); succesele lui Samson împotriva filistenilor, culminând cu distrugerea templului lui Dagon (Judecători 12-16) și nădejdea lui Ieftae în ajutorul cel de sus, în campania împotriva amoniților și efraimiților[2] (Judecători 11-12). Despre aceștia, autorul spune printre altele că „s-au întărit din propria lor slăbiciune”, cuvinte pe care sfântul Ioan Gură de Aur[3] le tâlcuiește ca făcând referire la întreg poporul evreu, reîntors din robia babiloniană în ținutul natal, reînviat practic din propria lui cenușă, din propriile sale slăbiciuni mai exact, prin mijlocirea Duhului Sfânt (Iezechiel 37).
