Evanghelia zilei: In 10, 17 – 28
Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: pentru aceasta Tatăl Mă iubeşte pe Mine, pentru că Eu îmi dau viaţa Mea, ca iarăşi s-o iau. Nimeni n-o ia de la Mine, ci Eu de la Mine însumi o pun. Putere am ca s-o pun şi putere am iarăşi s-o iau; această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu. Din nou s-a făcut dezbinare între iudei pentru cuvintele acestea. Deci mulţi dintre ei ziceau: are diavol şi este nebun; pentru ce îl ascultaţi? Dar alţii răspundeau: aceste cuvinte nu sunt cuvinte de îndrăcit; şi cum poate un diavol să deschidă ochii orbilor? Şi era atunci în Ierusalim sărbătoarea Târnosirii templului, şi era iarnă. Iar Iisus se plimba în templu, în pridvorul lui Solomon. Atunci L-au împresurat iudeii şi I-au zis: până când ai să scoţi sufletul din noi? Dacă eşti Tu Hristosul, spune-o nouă fără sfială. Iisus le-a răspuns: v-am spus-o vouă şi nu credeţi; lucrurile pe care Eu le fac în numele Tatălui Meu, acestea mărturisesc despre Mine. Dar voi nu credeţi pentru că voi nu sunteţi dintre oile Mele. Precum v-am spus vouă, oile Mele ascultă de glasul Meu şi Eu le cunosc pe ele şi ele vin după Mine; iar Eu le dau viaţă veşnică.
„Păstorul cel bun”
Numindu-se „păstor”, Domnul Hristos face trimitere la cuvintele proorocului Iezechiel, cuprinse în capitolul al XXXIV-lea al cărţii sale, unde vorbeşte despre păstorii cei necredincioşi ai lui Israel şi făgăduinţa Bunului Păstor. Aici, proorocul Iezechiel le arată păstorilor de atunci ai lui Israel că, în loc să pască oile (poporul), se pasc pe ei înşişi. Acestor păstori necredincioşi le spune proorocul:
„Iată, voi mâncaţi laptele şi vă îmbrăcaţi cu lâna şi junghiaţi pe cele grase, dar pe oile Mele nu le paşteţi; pe cea slabă n-aţi întărit-o, pe cea bolnavă n-aţi vindecat-o, pe cea zdrobită n-aţi legat-o, pe cea rătăcită n-aţi întors-o, pe cea pierdută n-aţi căutat-o, iar pe cea tare aţi slăbit-o prin osteneală. Şi oile Mele s-au risipit din lipsă de păstor şi au devenit mâncare fiarelor câmpului. Şi oile Mele s-au risipit în fiece munte şi-n fiece deal înalt; pe faţa-ntregului pământ s-au risipit, şi nu era nimeni să le caute şi să le întoarcă.” (Iez 34, 3 – 6).
Cărturarii şi fariseii care erau numiţi păstori, fiindcă învăţau poporul, căutau numai câştigul lor. Mântuitorul Hristos i-a mustrat aspru atunci când a vorbit despre purtarea lor. Sfântul Evanghelist Matei are un întreg capitol în Evanghelie, capitolul al XXIII-lea, destinat asprului rechizitoriu pe care Mântuitorul îl face fariseilor. Spune Domnul Hristos:
„Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că mâncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung; pentru aceasta mai multă osândă veţi lua.” (Mt 23, 13 – 14),
arătând că:
„Oricine se va înălţa pe sine se va smeri, iar cine se va smeri pe sine se va înălţa.” (Lc 18, 14).
Domnul nu-i lasă nepedepsiţi pe cei care au primit talanţi, dar nu i-au înmulţit. Spune proorocul Iezechiel că Dumnezeu va scoate oile Sale din mâinile lor şi din gura lor pentru a nu le mai fi spre mâncare. Cel care va aduna iarăşi oile risipite printre neamuri la un loc – spune proorocul – este Domnul Hristos, Păstorul cel Bun, care va paşte oile şi le va odihni, va căuta-o pe cea pierdută, pe cea rătăcită o va întoarce, pe cea slabă o va întări, iar pe cea tare o va păzi.
Iisus se numeşte pe Sine „Păstorul cel bun”; El este cu adevărat Păstorul oilor Sale cuvântătoare. Căci El le-a dat existenţa şi de El depinde fericirea lor veşnică. El le iubeşte cel mai mult şi Se face foarte apropiat lor. Îşi pune viaţa pentru ele, apărându-le de lupul care vrea să le răpească. Spune Domnul Hristos:
„Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. Iar cel plătit şi cel care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le risipeşte. Dar cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu are grijă de oi.” (In 10, 11 – 13).
Spre deosebire de simbriaş, de cel plătit, păstorul cel bun nu numai că duce oile la păşunea cea mai hrănitoare şi le îngrijeşte cu toată osteneala, ci e gata să-Şi dea şi viaţa pentru ele, când cineva vrea să I le fure. Aici se arată că ele sunt cu adevărat ale Lui, că există o intimitate deosebită între El şi ele.
Această intimitate dintre Hristos şi credincioşii Săi se continuă şi astăzi în Biserică. Hristos apare în Biserică ca Pantocrator, Atotţiitor, Cel ce toate le ţine. Spune Mântuitorul:
„Oile Mele ascultă de glasul Meu şi Eu le cunosc pe ele, şi ele vin după Mine. Şi Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri în veac, şi din mâna Mea nimeni nu le va răpi.” (In 10, 27 – 28).
Înţelesul acestor cuvintele este că Păstorul cel Bun recunoaşte, respectiv cunoaşte oile Sale. Din această cunoaştere se naşte conştiinţa. Un sens al cuvântului „conştiinţă” este şi acesta: „a şti împreună”. Spunea părintele Arsenie Boca în Cărarea Împărăţiei că:
„Glasul conştiinţei este un grai tăcut, o chemare lină, pe care o auzi sau înţelegi că vine dinăuntru, dar totuşi de dincolo de tine, de la Dumnezeu. Conştiinţa e ochiul cu care vede Dumnezeu pe om şi acelaşi ochi cu care vede omul pe Dumnezeu. Cum Îl văd aşa mă vede – aşa simt că mă vede – vedere deodată dinspre două părţi.
Patimile, reaua voinţă şi peste tot păcatele, dar mai ales nebăgarea în seamă a acestui glas, îngrămădesc nişte văluri peste ochiul acesta, nişte solzi, care-i sting graiul, încât abia se mai aude.”.[1]
Dovada unora că sunt oile lui Hristos stă în faptul că ascultă şi sunt gata spre supunere. Iar prin a asculta înţelegem a crede în cele auzite. Cei ce cred vin după Hristos, după cuvântul Mântuitorului:
„Oile Mele vin după Mine.” (In 10, 27).
A urma lui Hristos înseamnă a păşi pe urmele Lui. Spunea părintele Iustin Popovici, în lucrarea sa Omul şi Dumnezeu-Om, că urmarea lui Hristos este porunca poruncilor, adică:
„Să trăim în El, nu potrivindu-L pe El după noi, ci potrivindu-ne noi după El; nu transformându-L şi schimbându-L pe El după eul nostru, ci schimbându-ne pe noi, după El; nu modelându-L pe El după chipul nostru, ci modelându-ne pe noi după chipul Lui.”.[2]
Prin urmare, credinţa în Hristos ne obligă la schimbare duhovnicească, la neîncetată pocăinţă, la rugăciune, la iubire, la dreptate şi ură faţă de orice nedreptate, la sporire în toată fapta cea bună, la blândeţe, smerenie, ascultare, bunătate, înfrânare, curăţire, milostivire, sensibilitate, compasiune, împreună-suferinţă în întristări, împreună-bucurie în izbânzi, tăgăduire de sine, răbdare, sinceritate în toată dorinţa de bine. Credinţa lui Hristos cere ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, gata la tot lucrul bun. De este cineva în Hristos, acela este făptură nouă.[3]
[1] Ierom. Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, p. 87.
[2] Arhim. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, pp. 198 – 199.
[3] Sfântul Ioan de Kronştadt, Liturghia: Cerul pe Pământ, trad. de Boris Buzilă, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 107.
