Evanghelia zilei: Lc 9, 12 – 18
În vremea aceea au venit la Iisus cei doisprezece ucenici ai Săi şi I-au zis: dă drumul mulţimilor să se ducă în satele şi oraşele de primprejur, ca să găzduiască şi să-şi găsească hrană, pentru că aici suntem în loc pustiu. Iisus însă le-a răspuns: daţi-le voi să mănânce! Iar ei au zis: nu avem mai mult decât cinci pâini şi doi peşti, afară numai dacă ne vom duce să cumpărăm bucate la tot poporul acesta; căci erau ca la cinci mii de bărbaţi. Dar El a zis către ucenicii Săi: aşezaţi-i la masă în cete de câte cincizeci. Şi au făcut aşa; şi i-au aşezat pe toţi. Iar Iisus, luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, şi-a ridicat ochii spre cer şi le-a binecuvântat. Apoi le-a frânt şi le-a dat ucenicilor, să le pună înaintea mulţimii. Au mâncat şi s-au săturat toţi; şi au luat din fărâmiturile care rămăseseră douăsprezece coşuri. Şi, când se ruga Iisus singur, ucenicii Săi erau împreună cu Dânsul.
„Cinci pâini şi doi peşti”
Întreita ispitire a Mântuitorului este relatată de Sfinţii Evanghelişti Matei şi Luca în această ordine: Iisus a fost ispitit să prefacă pietrele în pâini, să îşi arate dumnezeirea, aruncându-se de pe aripa templului şi să stăpânească toate împărăţiile lumii, cu condiţia închinării la diavol. Toate aceste trei ispitiri erau îndreptate împotriva iubirii de Dumnezeu. Deci Domnul Iisus Hristos ca om a fost pus la încercare în iubirea Lui faţă de Dumnezeu. Şi acest lucru îl vedem din răspunsul pe care Domnul Hristos îl dă diavolului de fiecare dată. Astfel, la prima ispitire Domnul Hristos îi spune diavolului:
„Scris este: «Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.».” (Mt 4, 4; Lc 4, 4);
la a doua ispitire spune:
„Iarăşi este scris: «Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău.».” (Mt 4, 7; Lc 4, 12),
iar la a treia spune Domnul Hristos:
„Piei, satano, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti.».” (Mt 4, 10; Lc 4, 8).
De fiecare dată Domnul Hristos îl invoca pe Dumnezeu: invoca cuvântul lui Dumnezeu care poate hrăni sufletul, la fel cum pâinea hrăneşte trupul; invoca ascultarea de Dumnezeu, în locul ispitirii Lui; şi în fine, invoca slujirea lui Dumnezeu, în locul slujirii egoiste a sinelui.
Dar ispitirile diavolului nu s-au rezumat numai la acestea trei. După începutul activităţii misionare Mântuitorul a fost ispitit permanent de diavol prin suferinţele, necazurile, bolile trupeşti şi sufleteşti ale oamenilor pe care Domnul Hristos îi întâlnea.[1] Prin aceasta Domnului Hristos, ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, i-a fost pusă la încercare iubirea de oameni. Aşa se face că marea majoritate a rugăciunilor de cerere adresate lui Dumnezeu au în cuprins (în ecfonis) o alcătuire care ne aduce aminte de iubirea Domnului Hristos ca biruinţă la permanenta ispitire a celui rău:
„Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie slavă înălţăm Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin.”.
Şi pentru că învăţătura cea nouă şi mântuitoare pe care Hristos a descoperit-o oamenilor a fost iubirea vrăjmaşilor, diavolul l-a ispitit pe Mântuitorul, prin Apostolul Petru, să nu se urce pe cruce, adică să nu primească suferinţa în numele altora. Şi această ispită, care este piatră de poticnire pentru mulţi oameni, a fost depăşită de Mântuitorul în momentul când s-a lăsat prins, judecat şi răstignit. Pe cruce fiind, Iisus se va ruga pentru cei care-L răstigneau, zicând:
„Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!” (Lc 23, 34).
Trebuie să spunem că fiecare om trece în cursul vieţii sale, conştient sau inconştient, prin toate aceste ispitiri ale diavolului. Adică îi este pusă la încercare iubire faţă de Dumnezeu, iubirea faţă de semeni şi iubirea faţă de vrăjmaşi.
Dostoievski în „Fraţii Karamazov”, reiterând într-un alt cadru cele trei ispitiri ale Mântuitorului, a spus că pentru societatea contemporană ele ar suna cam aşa: pâine, miracol şi putere. Pâine pentru că Domnul Hristos a fost ispitit în pustiu să prefacă pietrele în pâini; miracol, pentru că a fost ispitit să săvârşească o minune aruncându-se de pe aripa templului şi putere pentru că a fost ispitit să stăpânească toate împărăţiile lumii. Acestea trei (pâine, miracol şi putere) ar fi ispitirile diavolului pentru societatea zilelor noastre. Adică să căutăm pâinea, miracolul şi puterea mai mult decât pe Dumnezeu.[2]
Omul nu poate trăi fără pâine. Bineînţeles, sunt şi unele excepţii. De exemplu în Siberia sau la Polul Nord, locuitorii de acolo consumă peştele la fel cum consumăm noi pâinea. S-a pus chiar problema, de unii teologi, schimbării formulei din „Rugăciunea Domnească”. Şi anume, pentru că acelor oameni le este străină pâinea şi pentru ca să nu se roage pentru un element pe care ei nu-l consumă, să zică în rugăciune:
„Peştele nostru cel de toate zilele, dă-ni-l nouă astăzi.”.
În afară de orice glumă, acestea sunt realităţi socio-geografice de care trebuie să se ţină seama. Să mai amintim faptul că pentru negrii din Africa, Iisus Hristos sau Maica Domnului sunt reprezentaţi fie plastic, fie artistic, după culoarea pielii lor. Astfel, îl avem reprezentat pe Iisus Hristos asemenea unui negru sau o avem reprezentată pe Maica Domnului ca negresă. Aceste mutaţii ce au intervenit în istoria creştinismului nu fac altceva decât să întărească mesajul evanghelic cum că religia creştină este destinată întregii umanităţi.
Dar excepţia întăreşte regula. Adică, extrapolând, spunem că nu sunt greşite aceste reprezentări sau aceste schimbări de cuvinte, dar totuşi, ca normă, ca regulă trebuie folosite cuvintele Domnului Hristos, care să rămână neschimbate sau faţa Domnului Hristos, respectiv a Maicii Domnului, care în reprezentările plastice să fie executate conform normelor hermeneutice.
Ca element esenţial şi ca element material, pâinea presupune şi peştele, iar ca element euharistic pâinea presupune şi vinul. Adică nu te poţi gândi ca om numai la pâine, fără să mai adaugi ceva, fără să mai adaugi un alt aliment şi apoi, credincios fiind, nu te poţi gândi la pâinea euharistică – Trupul Domnului –, fără a o pune în relaţie, în legătură cu vinul euharistic – care este Sângele Domnului.
Că este aşa vedem din relatarea evangheliştilor sinoptici în legătură cu înmulţirea pâinilor. Ştim că au fost două înmulţiri ale pâinilor. Prima dată Domnul Hristos a săturat 5.000 de bărbaţi, în afară de femei şi de copii,[3] iar a doua oară 4.000 de bărbaţi.[4] La prima înmulţire s-a folosit de 5 pâini şi 2 peşti, iar la a doua, de 7 pâini şi de câţiva peşti. De regulă pericopa aceasta este numită înmulţirea pâinilor, ceea ce este greşit. De ce? Pentru că Hristos nu a înmulţit numai pâinile, ci a înmulţit şi peştii, şi aceasta pentru că toţi acei oameni după ce şi-au hrănit duhul cu cuvântul lui Dumnezeu, nu-şi puteau sătura trupul numai cu pâine. Mai aveau nevoie de ceva. Şi acest „ceva” era peştele, un element cu profunde semnificaţii hristologice şi mesianice.[5]
[1] Păr. Galeriu, Jertfă şi răscumpărare, p. 193.
[2] F. M. Dostoievski, Fraţii Karamazov, Ed. Victoria, Bucureşti, 1993, pp. 428 – 439.
[3] Mt 14, 13 – 21; Mc 6, 32 – 44; Lc 9, 10 – 17; In 6, 1 – 15.
[4] Mt 15, 32 – 39; Mc 8, 1 – 10.
[5] După Înviere, Hristos S-a dat apostolilor, euharistic, ca peşte (In 21, 9, 13). De aceea, încă de la începuturile Bisericii, peştele a devenit un simbol privilegiat al lui Hristos şi al Sfintei Euharistii prin care Hristos se împărtăşeşte credincioşilor Săi. Însuşi cuvântul grecesc pentru peşte, ihthys (ΙΧΘΥΣ) a fost considerat prescurtarea unei adevărate mărturisiri de credinţă hristologice, fiecare literă fiind identificată ca iniţiala unui cuvânt întreg. Astfel, ihthys a devenit echivalentul simbolic al unui titlu care în traducere românească înseamnă: „Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul.”. – cf. Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Ihthys, în Predici exegetice la duminicile de peste an, p. 148.
